Înainte de orice, cu decizia de a acorda lui Dylan Nobelul pentru literatură, se pierde încă o treaptă de respect pentru literatură. Căci Dylan nu scrie ca un scriitor, iar publicul lui nu e în poziția cititorului de literatură. Oricît de frumoase sau ingenioase, textele lui Dylan sînt gustate doar acasă și trec fără urmă pe lîngă majoritatea audienței colosale din afara Americii. Ascultat în Franța sau Moldova, Dylan e întotdeauna iubit pentru muzică și, aproape niciodată gustat pentru versuri. Ascultătorii lui Dylan nu au în față un text la care pot reveni, așa cum o face un citior de literatură propriu-zisă. A spune că Dylan are talent e una.
Literatura și Nobelul sînt altceva. Apoi, capacitatea de a creea un limbaj care s-a răspîndit în toată lumea nu e un atuu 100% Dylan. Dacă noua cultură pop a fost răspîndită de cineva, atunci vorbim de The Beatles, grupul englez care pare să fi scris și inventat, de la un capăt la altul, muzica pop. Mari autori de versuri cîntate sînt destui și fără Dylan. Aproape la fel de faimos, Leonard Cohen, regele baladei întunecate și a nostalgiei fără sfîrșit, e un un poet incomparabil mai profund.
În spațiul rus, Vladimir Vysotsky e doar unul din campionii unei mari tradiții de poezie muzicală declamată în public. Însă, nici Dylan, nici posibilii lui contracandidați nu fac, de fapt, literatură. Sigur, orice valoare poate fi dilată sau relativizată. Se poate scrie literatură slabă, dar asta nu înseamnă că versificația cîntată e literatură. Diferența e înăuntru, acolo unde scriitorul încearcă să facă din cuvînt o formă de înțelegere a lumii. Cîntărețul va fi prea legat de muzică pentru a reuși așa ceva și va rămîne, oricît de talentat la versificație, un cîntăreț. În cazul unui Dylan, cîntărețul nu va scăpa niciodată de un anume amatorism literar. Se poate spune că, la limită, poezia, chiar marea poezie, pierde ceva, atunci cînd e pusă să însoțească un cîntec.
Dacă Dylan e așezat între marii scriitori ai lumii, atunci și literatura devine o artă mai puțin exigentă iar asta nu face decît să întărească o tendință generală care vrea să coboare artele pentru o înțelegere mai ușoară. Într-un fel, Nobelul lui Dylan încununează aplecarea spre banalizare și popularizare pe care o găsim, deja, în școli, în mass media și în viața publică. Ideea pare generoasă și e apărată tocmai cu argumentul serviciilor aduse celor mulți. Numai că, între aceste servicii, se găsește, mai întîi, tendința de a simplifica și de a scuti de efort. În consecință, publicul știe tot mai puțin și se mulțumește cu tot mai puțin. Asta, exact în măsura în care același public pierde accesul la literatura, muzica și autorii mari, care devin, brusc, tot mai complicați. Exclamațiile admirative care au însoțit Nobelul acordat lui Dylan sînt prea asemănătoare cu zgomotul de galerie. Dylan e un mare artist, dar nu și un scriitor de literatură. Poate că Dylan însuși o știe. Comitetul de decernare a Premiului Nobel îl caută fără succes și s-a lăsat păgubaș. Dylan e de negăsit și s-ar putea să nu se arate la decernare. Bob Dylan nu e Nob Dylan și va rămîne Bob Dylan.