Trebuie să mărturisesc din capul locului: am crescut într-o familie de „reacționari”, ca să reiau clișeul pe care îl foloseau comuniștii. În plus, părinții mei optaseră să vorbească liber de față cu mine. Și nu numai ei. La moartea lui Stalin (am povestit episodul cu alt prilej) aveam șapte ani și jumătate și stăteam, la Iași, la bunica mea. Imi amintesc cum vecina a venit într-un suflet, țipând: „Tanti Tincuța, a murit Stalin !” (cred că a spus mai degrabă „a crăpat” dar, firește, n-am certitudinea). S-au îmbrățișat și au început să plângă de bucurie.
Prof. Alexandru Călinescu
Cu asemenea „antecedente”, nu e de mirare că am fost cât de cât la curent cu ce se întâmpla la Budapesta în octombrie 1956. La noi acasă se asculta Radio Londra și Vocea Americii, desigur și Europa Liberă, care era însă foarte bruiată. Ceea ce îi entuziasma pe părinții mei (și, desigur, pe multă altă lume) era hotărârea guvernului Imre Nagy de a părăsi Pactul de la Varsovia. Această breșă în „unitatea de monolit a lagărului socialist” ar fi trebuit, în mod logic, să provoace o reacție în lanț. Cum să nu te gândești, cu speranță, că Bucureștiul ar putea urma exemplul Budapestei …
Mai ales două momente din acele zile îmi sunt și astăzi vii în minte. Vreau să vă asigur de autenticitatea acestor amintiri: rog, prin urmare, să fiu crezut pe cuvânt. Abia împlinisem 11 ani, e adevărat, dar – așa cum am precizat mai înainte – aveam o „ereditate” ideologică încărcată. Impresionat de ceea ce se întâmpla în Ungaria, m-am apucat într-o zi să scriu, pe niște foi de hârtie, un fel de manifeste, de genul „Jos labele de pe Ungaria!”, pe care voiam să le lipesc în stradă, nu departe de blocul în care locuiam: ochisem un panou, cred că de la o agenție de loto, ce mi se părea indicat pentru acțiunea mea subversivă. Mama mea a găsit „manifestele”, mi-a făcut un scandal monstru, mi-a zis că vreau să o nenorocesc și le-a ars.
A doua amintire datează din ziua înlăturării lui Imre Nagy. Era spre seară, mă aflam cu mama în centru, în Piața Unirii, și vânzătorii ambulanți de ziare (existau pe vremea aceea) distribuiau o ediție specială a cotidianului local („organ” al regionalei de partid) Flacăra Iașului, în fapt o singură pagină cu titluri de-o șchioapă. Ziarul anunța că la Budapesta s-a format un guvern „muncitoresc-țărănesc revoluționar”, condus de Ianos Kádár. Nu mi-a fost clar ce se întâmplase dar mama mi-a explicat că rușii izbutiseră, o dată în plus, să impună domnia forței.
Radio Europa Liberă și revoluția din Ungaria
În acele zile s-a declanșat o intensă operațiune de propagandă care a continuat în perioada următoare. Despre insurecția anticomunistă de la Budapesta s-a vorbit, printr-o perversă mutație semantică, ca despre o „contra-revoluție”, cei care se revoltaseră în numele libertății au fost numiți „unelte mârșave ale imperialismului”, „bandiți”, „cozi de topor” etc. Speranța a murit, atunci, în Ungaria, așa cum va muri, în 1968, în Cehoslovacia și în 1981 în Polonia. Dar chiar aceste încercări repetate arată că popoarele din estul Europei nu s-au resemnat în a accepta totalitarismul comunist. O perseverență care în 1989 va fi, în sfârșit, răsplătită.