Linkuri accesibilitate

Ungaria 1956 - 2016

luni 17 iunie 2019

Calendar
2019 2018 2017
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
iunie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
27 28 29 30 31 1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30

Acum 60 de ani, în urma înăbușirii de către trupele sovietice a revoluției populare din Ungaria, au murit peste trei mii de maghiari și aproximativ 600 de soldați sovietici.

În pofida unei blocade ideologice foarte eficiente, aceste evenimente au trezit o rezonanță puternică în rândul intelectualității rusești. Evenimentul era discutat acasă la bucătărie, a generat proteste numeroase pentru acea perioadă materializate prin distribuiri de foi volante și expedierea de scrisori în adresa conducerii URSS. În 1957, când în țară au început procesele judiciare împotriva protestatarilor, acestea au fost atât de numeroase încât au fost numite „primul val de represiuni hruscioviste”. Lista incompletă a celor represați poate fi consultată pe site-ul organizației Memorial.

La Leningrad, actualul Sankt-Petersburg, în 1957 au avut loc procese împotriva a două grupuri de intelectuali care au protestat împotriva înăbușirii revoluției maghiare – grupul Trofimov-Pustînțev și grupul lui Revolt Pimenov.

Fosta soție a lui Revolt Pimenov, Irina Verblovskaia, este invitata colegului nostru de la Radio Svoboda, Victor Rezunkov. Ea povestește că în 1956 absolvise de doi ani facultatea de istorie și preda la o școală serală. În încercarea de a o proteja, soțul său, Revolt Pimenov, nu o iniția în activitățile și grupurile pe care le frecventa. Dar în timpul evenimentelor din Ungaria camera lor de 14 metri pătrați dintr-un apartament comun a început să fie vizitată de un număr tot mare de tineri și devenea adesea neîncăpătoare. Evenimentele din Ungaria au trezit o reacție vie și discuțiile erau foarte aprinse. Ulterior, în cadrul procesului, KGB-ul a prezentat aceste discuții drept adunări ale unei organizații clandestine care lupta împotriva puterii sovietice.

Irina Verblovskaia
Irina Verblovskaia

Irina Verblovskaia: „Noi nu distribuiam foi volante, cum făcea grupul Pustînțev-Trofimov, noi pur și simplu stăteam de vorbă și ne întrebam cum să reacționăm la aceste evenimente? Ce fel de fenomen istoric este acesta? Trebuie să înțelegeți că era o generație crescută în timpul războiului. Pentru mine oamenii care au trecut prin război erau niște eroi. Și îmi era rușine pentru faptul că aceeași oameni care au apărat Uniunea Sovietică în timpul invaziei hitleriste acum joacă rolul rușinos de înăbușitori ai revoluției maghiare. Ne era rușine. Dincolo de orice aspecte politice.”

RFE/RL: Dar perioada dezghețului încă nu venise atunci? Nu ați simțit-o?

Irina Verblovskaia: „Abia mai târziu perioada respectivă va fi numită „dezgheț”. Știți, cred, prin ce se deosebește dezghețul de căldură – sus înfloresc floricele, iar jos înghețul veșnic nu a dispărut nicăieri. Mă tem că nici după perestroikă acesta nu a dispărut, după cum începe să se vadă acum.”

Pe 25martie 1957 a fost arestat Revolt Pimenov, iar peste câteva zile KGB-ul a venit și după Irina Verblovskaia. Tânăra învățătoare de istorie a fost acuzată de complicitate la activitate antisovietică, iar pe 4 februarie 1958 a fost condamnată la cinci ani de privațiune de libertate în singurul lagăr pentru femeile deținute politic.

Mai multe articole si comentarii pe tema „Ungaria 1956-2016”

Irina Verblovskaia spune că puterea nici măcar nu a căutat argumente solide pentru arestările făcute în acea perioadă – valul de arestări și condamnări din 1957 avea la bază o frică imensă de reacția intelectualilor la înăbușirea revoluției maghiare.

Irina Verblovskaia: „Înăbușirea revoluției maghiare, indiscutabil, a trezit reacții de revoltă și a făcut valuri în rândul tineretului. Așa că nu este întâmplător că valul de arestați din acea perioadă a fost pus pe seama evenimentelor din Ungaria. Mai târziu am aflat că astfel de procese au avut loc nu doar la noi în oraș, deși Leningradul, evident, era un loc reprezentativ.”

Invazia trupelor rusești în Cehoslovacia în 1968, adică după 12 ani de la evenimentele din Ungaria, a fost mult mai amplu comentată în societate și a existat chiar și un protest în Piața Roșie de la Moscova. Dar și în 1956 a existat un protest – în orașul Iaroslavli la demonstrația din 7 noiembrie, consacrată revoluției bolșevice, elevul de clasa a X, Vitali Lazarianț, a afișat lozinca „Jos mâinile de pe Ungaria!”. A fost bătut de mulțime și transmis KGB-ului. Poate fi oare comparat anul 1956 cu anul 1968? Iată ce spune Irina Verblovskaia:

Irina Verblovskaia: „În cei 12 ani care separă aceste date s-au schimbat multe. În 1968, invazia în Cehoslovacia, evenimentele de atunci, erau discutate mult mai amplu. Faptul că opt oameni au ieșit în Piața Roșie era considerat un gest de mare eroism. În 1956 nimeni nici nu s-ar fi încumetat să se gândească la așa ceva.

În plus, în 1968 un mare aport l-a avut în societate și la schimbarea modului de gândire activitatea de editare clandestină a cărților, activitate care în 1956 era abia la început. Așa că societatea s-a schimbat mult în acei ani și în rândul intelectualilor existau deja alte criterii.”

Irina Verblovskaia spune că, din păcate, conducerea Rusiei nu și-a recunoscut niciodată explicit vina pentru înăbușirea revoluției maghiare, chiar dacă în 1992 Boris Elțin a vorbit, în cadrul unei vizite oficiale în Ungaria, despre nevoia „de a pune în funcțiune astfel de pârghii puternice ale progresului precum judecata conștiinței, pocăința și iertarea”. „Din păcate, spune ea, nu-mi amintesc ca autoritățile ruse să se fi pocăit cu adevărat – este problema noastră cea mai mare. Dacă am fi făcut asta la timp, astăzi nu ar mai fi instalat nimeni în Rusia monumente ale lui Stalin.”

Dar cum vede istoricul Irina Verblovskaia Rusia zilelor noastre și nu simte cumva revenirea rudimentelor vremurilor sovietice, ale anului 1956?

Irina Verblovskaia: „Cum să nu le simt? Chiar le văd - cu tristețe, trebuie să recunosc. Nu am fost niciodată un om activ politic, dar această viziune mi-o dă nu doar propria mea experiență, ci și meseria de istoric. Aceasta mă face să văd, să compar și să analizez mai amplu nu doar anumite detalii, ci și contextul și tendințele generale. Acum, e ca și cum ar veni o revanșă. E un sentiment de parcă am fi într-o perioadă de dinainte de război. Mai ales având în vedere și situația globală actuală… Vremuri cam înfricoșătoare…”

Sunt necesare, cred, la acest ceas al rememorării Revolutiei Maghiare câteva cuvinte despre Ion Iliescu. Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalităților politice în marile rupturi care au determinat prăbușirea sovietismului. Deși în dialogul purtat cu el în 2003 am adus în discuție numele lui Imre Nagy, Ion Iliescu a preferat să se abțină de la o judecată de valoare. Pentru Alexander Dubček a avut vagi cuvinte de prețuire, acesta rămăsese comunist. În mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgresiune, anulase tabuul rolului conducător al unui partid predestinat, în virtutea „legilor istoriei”, să oblige milioane de oameni să-i urmeze programul utopic. Având de ales între logica aparatului și chemarea străzii, Nagy a mers cu strada. A plătit cu viața pentru această opțiune, un pariu existențial care a răscumpărat, cred, păcatele tinereții.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:00 0:00
Link direct

Nu întâmplător, în „Jurnalul fericirii”, Nagy este singurul comunist (ori mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt își mărturisea admirația. Scria el că în acele fatidice zece zile din 1956, Nagy nu și-a schimbat doar crezul politic de-o viață, ci și-a transformat sufletul. Ion Iliescu a procedat exact invers. A aplicat fără murmur poruncile grupului Dej, a condamnat insurecția populară de la Budapesta drept o „contra-revoluție”, a condus, in colaborare cu Securitatea, represiunile anti-studențești. A fost răsplătit cu o vertiginoasă carieră in aparatul UTC, apoi in acela de partid. Nu a fost niciodată un spirit reformator. Mai puțin incult și obtuz decat alti birocrați, era in egală măsura un sclav al certitudinilor bolșevice. Suveranitatea poporului nu a insemnat și nu inseamnă nimic pentru acest leninist impenitent. Este visceral ostil pluralismului.

După 22 decembrie 1989 și în ianuarie 1990, în acele săptămâni cruciale pentru destinul democrației românești in statu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanşardă a nomenklaturii, reconstituirea poliției secrete, atacurile împotriva formațiunilor democratice și a societății civile. Omul ucis alături de trei din camarazii săi cei mai apropiați în iunie 1958, la Budapesta, a avut curajul să se despartă de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi și comploturi.

În timpul detenției de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o nouă viziune despre relațiile dintre statele socialiste, complet opusă hegemonismului sovietic, dar și o filosofie politică opusă autoritarismului iacobin de sorginte leninistă. Era vorba de o viziune non-maniheistă, eliberată de constrângerile procustiene ale „spiritului de partid” (partiinost). Nagy a acceptat compromisul politic în chip onest, nu ca un subterfugiu menit să asigure recuperarea ulterioară a pozițiilor pierdute. A renunțat la pretenția omniscienței și a infailibilității cognitive, proprii totalitarismului. În limbajul adversarilor săi, a devenit un „renegat”.

Spectrul lui Nagy îl va fi urmărit nu doar pe Kádár, dar și pe Iliescu, cel care, cum spuneam, între 1956 și 1960, a făcut carieră în organizația comunistă de tineret, alături de Virgil Trofin, organizând pogromuri politice împotriva studenților rebeli. În anii cât a fost președinte, Iliescu a învățat retorica democratică, dar angajamentul său anti-totalitar a rămas unul strict formal. Mentalul său este în continuare impregnat de sumbre viziuni legate de forțe „dușmănoase”, continuă să-și stigmatizeze inamicii și să se opună decomunizării veritabile. Psihologic, politic și moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.

Încarcă mai mult

AntiNostalgia – privind spre viitor

Zece documentare, zece dezbateri publice si mult mai multe reportaje despre trecutul comunist și viitorul țărilor și comunităților din Europa Centrală și de Est. „Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe în viitor” (Winston Churchill)

XS
SM
MD
LG