În august 1980 s-a produs breșa decisivă și ireversibilă în structura regimurilor comuniste din Europa de Est și Centrală.
Your browser doesn’t support HTML5
Blog Vladimir Tismăneanu
În urma cu 36 de ani, în august 1980, se petrecea un eveniment cu o semnificație istorică mondială: pentru prima dată în istoria regimurilor comuniste, reprezentanții dictaturii ce-și zicea a „proletariatului” recunoșteau existența legală a unui sindicat muncitoresc independent. Faptul că vice-premierul Jagielski, reprezentantul autorităților comuniste la negocierile cu greviștii, accepta cele 21 de condiții puse de exponenții sindicatului în curs de formare schimba esențial regulile jocului. În loc de a trimite poliția și armata spre a reprima acțiunea greviștilor de la șantierul „Lenin” din Gdansk, regimul comunist își recunoștea neputința și permitea difuzarea prin mediile de informare oficiale a acordurilor semnate cu liderii unei mișcări sociale de opoziție. Eșafodajul ideologic leninist s-a prăbușit în chip jalnic. Noul sindicat s-a născut pe baza asumării adevărului, demnității și non-violenței ca valori supreme. Cele 500 de zile care au urmat, deci perioada legală a Solidarității, au simbolizat renașterea pluralismului și a societății civile.
Un efect major al existenței legale a unui sindicat auto-guvernat și independent a fost extincția oricărei urme de legitimitate a partidului de guvernământ. În momentul proclamării Legii Marțiale și al interzicerii Solidarității, în decembrie 1981, partidul comunist nici măcar nu a mai fost invocat drept centru al puterii, locul său fiind luat de o juntă militară de tip latino-american. Logocrația comunistă a fost învinsă de curajul unei mișcări sociale care a ales să trăiască în adevăr. Solidaritatea a demonstrat că epoca reformelor de la vârf se încheiase și că se intra într-un stadiu terminal al declinului sistemului comunist. Politizarea sindicatului independent s-a petrecut rapid, fără însă a se ajunge la situații de confruntare violentă cu sistemul stabilit. Nu mai puțin important este faptul că în acea perioadă s-a consolidat alianța dintre muncitorimea poloneză, țăranii grupați în „Solidaritatea rurală” și intelectualii democrați. Acțiunea Solidarității s-a desfășurat sub semnul valorilor liberale înțelese în sensul cel mai larg. Iluminismul neo-marxist își pierduse complet forța de seducție, lăsând locul analizei lucide a unui sistem eminamente nereformabil. Renăștea spontaneitatea socială ca reacție împotriva fetișizării controlului de tip polițienesc. Chestiunea ieșirii din comunism se punea așadar în termeni de imaginație strategică. Solidaritatea reabilita valorile etice ca substanță a unui spațiu politic tolerant și divers.
După decenii de romantism nu o dată suicidar, se înțelesese faptul că ruptura cu leninismul implica geneza contra-instituțiilor societății civile ca efort colectiv răbdător și în mod deliberat auto-limitat. Fără îndoială, trebuie ținut cont de evoluțiile care au premers nașterea sindicatului liber: mișcarea studențească din martie 1968, grevele din 1970, înființarea Comitetului de Apărare a Muncitorilor – KOR (1976), alegerea cardinalului Karol Wojtyła ca papă în 1978 și vizita sa în Polonia în 1979, călătorie derulată sub semnul eliberării de teamă. Un rol esențial l-au jucat acordurile de la Helsinki din 1975, accentul pus de administrația Carter pe drepturile omului și linia consecvent anti-totalitară a președintelui Reagan. Mai presus însă de orice factor exterior, victoria Solidarității s-a datorat maturizării societății civile poloneze și agoniei sistemului comunist. Era vorba de conștientizarea în masă a ceea ce am numit cândva mizeria utopiei. Elitele comuniste erau pur și simplu descumpănite: vechii activiști nu mai înțelegeau pe ce lume se află, iar „junii turci” nu credeau un cuvânt din ideologia oficială. Activitatea legală a Solidarității a schimbat total natura relațiilor de putere din Polonia și a generat un efect de lungă durată ce nu a putut fi stopat de Legea Marțială din decembrie 1981. Eforturile gorbacioviste nu pot fi înțelese decât ca răspuns la sfidarea Solidarității.
Solidaritatea a fost o mișcare transideologică, situată dincolo de utopismul radical și de dihotomiile înghețate de tip „stânga–dreapta”. Liberalismul, socialismul democratic, democrația creștină, se întâlneau astfel într-o viziune care respingea înainte de toate monismul arogant al tiraniei ideologice leniniste. Odată cu reintrarea în discuție a aspirației centro-europene, Solidaritatea oferea un exemplu vibrant a ceea ce György Konrád a numit, într-un eseu faimos, anti-politica. Memoria martirilor universului totalitar se combina cu conștiința necesității unei perspective cât mai puțin cataclismice. Michnik nu contenea să o spună: „Nu vrem să distrugem zidurile închisorilor pentru a construi alte închisori”. În timpul acesta, în România, Ceaușescu și clica lui continuau să manipuleze simbolurile unui naționalism agresiv, strident și fals-patriotic. Pentru staliniștii români, Solidarność reprezenta un pericol mortal. Să spun în încheiere că afirmarea societății civile poloneze, a Solidarității deci, în august 1980, a inaugurat faza finală a prăbușirii comunismului.