Trecutul nu este nicicând mort, nici măcar nu este trecut. Faimoasa butadă a lui William Faulkner se aplică în mod cert peisajului postcomunist, în fapt un univers politic, moral şi cultural impregnat de memorii încă neprocesate. Doi respectabili cărturari, Mark R. Beissinger şi Stephen Kotkin, având ambii contribuții remarcabile la înțelegerea noastră asupra comunismului sovietic, au pus în acelaşi volum o foarte echilibrată şi iluminantă colecție de studii referitoare la impactul moştenirilor istorice asupra mai mult sau mai puțin democraticelor comunități post-totalitare. A trecut aşadar un sfert de veac de la prăbuşirea a ceea ce istoricul Martin Malia a numit partocrații ideocratice, o serie de evenimente extraordinare pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a sintetizat sub expresia annus mirabilis 1989. De fapt, anul 1989 s-a încheiat în decembrie 1991, odată cu dezmembrarea statului creat de Lenin în 1917. La început, euforia a fost cea care pusese stăpânire şi mulți s-au grăbit să anunțe novus ordo seclorum. Mai apoi însă, au apărut şi incertitudinile: A dispărut oare trecutul comunist pur şi simplu sau continuă el să influențeze, direct sau indirect, noile constructe politice? Este actuala corupție universal contestată din fosta URSS şi Europa Cetrală şi de Est un fenomen nou, sau rădăcinile sale sunt de aflat în nepotismul deşănțat din faza terminală a regimurilor comuniste?
Ken Jowitt, autorul inovatorului volum New World Disorder: The Leninist Extinction (1992), a fost unul din cei, dacă nu chiar primul politolog care a subliniat colosala relevanță a moştenirilor în reconfigurarea ordinii post-totalitare. În mod corect, coordonatorii volumului Historical Legacies of Communism in Russia and Eastern Europe (New York: Cambridge University Press, 2014), Beissinger şi Kotkin, îi aduc lui Jowitt un binemeritat tribut. Spre deosebire de cei care cred că trecutul nu contează, Ken Jowitt şi adepții săi prezenți în acest volum, Rudra Sil, Marc Howard, Arista Cirtautas, Veljko Vujacic şi Grigore Pop-Elecheş, au insistat asupra dimensiunii istorice a tranzițiilor. Ei nu au scos în evidență doar povara trecutului comunist, ci şi resurgența memoriilor, simbolurilor şi valorilor precomuniste.
Să fim însă clar înțeleşi, cetățenii lumii postcomuniste nu sunt prizonierii trecutului. Beissinger şi Kotkin au dreptate când avertizează împotriva oricărei forme de determinism fatalist. Cu toate acestea, trecutul continuă să bântuie atât memoriile individuale, cât şi pe cele colective, şi să stârnească numeroase controverse, polemici, dispute intelectuale, sau chiar războaie culturale. Acelaşi trecut influențează modul în care oamenii se raportează la chestiuni precum drepturile de proprietate, proceduri legale, chiar drepturile omului. A face pace cu trecutul este un laitmotiv pe care oricine îl poate auzi fredonat în toate aceste țări, din Estonia în Croația, şi din România în Ucraina. Deriva neo-autoritară de dată recentă din Ungaria sub premierul Viktor Orbán este în sine justificată de către arhitectul ei prin tentativa de a purifica sfera publică de urmele reziduale ale comunismului.
Există (cel puțin) două variabile care sunt cu adevărat decisive: geografia şi timpul. Există, de asemenea, distincții semnificative între țările din fostul URSS şi cele din Europa Centrală şi de Est. Mai mult, impactul moştenirilor rămâne un factor care distinge Balcanii de Europa Centrală, confirmând adesea invizibila dar persistenta prezență a tradițiilor habsburgice (domnia legii, constituționalismul, societatea civilă, valorile urban-burgheze). De asemenea, ar trebui remarcat faptul că experiența sovietică (în afara țărilor baltice şi a Moldovei) a durat mai mult de şapte decenii. Examinarea moştenirilor necesită o distanță în timp care ar permite cercetătorului generic să determine dacă avem de-a face cu fenomene pasagere, sau cu fapte sociale de durată. Prin urmare, se impune să recitim, aşa cum o fac şi coordonatorii volumului Historical Legacies, analiza clasică a lui Alexis de Tocqueville, Vechiul regim şi Revoluția franceză (1855). Clivajul macroistoric la care s-a referit autorul francez viza cincizeci de ani premergători evenimentului, ceea ce a oferit avantajul „unei distanțe temporale între trecut şi prezentul în cauză, aşa încât presupusa relație nu poate fi considerată o stare de fapt temporară”.
Beissinger, Kotkin şi cei care au colaborat la acest volum îşi privesc abordarea ca pe o contrapondere, sau chiar o provocare la cândva dominanta paradigmă tranzitologică cu ale ei implicite presupuneri triumfaliste, aluzii teleologice, ori lipsa oricărei preocupări pentru impactul a ceea ce eu însumi numeam cândva leninism rezidual. Meritul acestui volum stă în efortul de a introduce substanță empirică în abordarea noastră asupra conceptului de moşteniri. Coordonatorii au invitat un grup de experți spre a adresa toate aceste chestiuni într-o manieră riguros empirică şi pe direcția unui model conceptual care priveşte la natura multifațetată a moştenirilor. Speculația, oricât de impresionantă ar putea fi, este înlocuită aici de o analiză concretă şi superb documentată. Cu alte cuvinte, moştenirile nu sunt nici omogene, nici liniare: ele sunt structuri policromatice care leagă trecutul de prezent prin tot felul de forme de cauzalitate mediată.