Când vorbim despre Comisia Prezidențială, este inevitabilă întrebarea: poate fi un asemenea proiect etichetat drept componentă a ceea ce Adam Michnik a numit „mantra anti-comunismului” post-comunist. Michnik echivalează anumite forme de anticomunism, în special din Polonia, cu antifascismul formal al perioadei cominterniste şi post 1945, în sensul că acesta poate fi doar o formă a cărei fond real este motivat de răfuieli politice sau de intenții neo-autoritare. El afirmă ca „anticomunismul, precum antifascismul, nu este în sine o validare a justeții unei poziții. Vechea minciună – cea a comuniştilor încheindu-şi conturile cu fasciştii – a fost înlocuită cu o minciună nouă: anticomuniştii încheindu-şi conturile cu comuniştii [...] Dezbaterea asupra comunismului a devenit, prin intermediul şantajului şi discriminării împotriva duşmanilor politici, un instrument în lupta pentru putere.”
Your browser doesn’t support HTML5
Blog Vladimir Tismăneanu
În România, condamnarea regimului comunist s-a făcut din prisma reconcilierii, consensului, reformei, a clarificării şi a asanării trecutului. Acest act simbolic nu a fost instrumentalizat în favoarea duşmanilor politici ai preşedintelui Băsescu şi nu a fost folosit pentru reabilitarea vreunei mişcări xenofobe şi/sau anti-democratice din perioada pre-comunistă (de tipul Endecjei lui Roman Dmowski în Polonia). Din aprilie 2006 şi până în prezent, o parte a mass-media româneşti a operat un adevărat abuz al lui Michnik. S-a ajuns ca persoane cu biografii politice personale mai mult decât îndoielnice, precum Ion Iliescu, Adrian Năstase, Adrian Severin, etc., să se folosească de scrierile fostului disident polonez pentru a-şi justifica impenitența, amnezia şi oportunismul. Doresc să precizez în mod tranşant că, în opinia mea, ceea ce îl îngrijorează pe Michnik este radicalismul neo-iacobin, rigorismul vindicativ, mai ales când acesta este trâmbițat de cei care nu au scos o vorbă contra comunismului înainte de colapsul acestui sistem (ori uneori au şi colaborat euforic). Îl exasperează les enragés, pe care îi suspectează de dublă contabilitate morală, de fariseism şi chiar de aventurism iresponsabil. Nu se opune însă, din câte înțeleg eu, ideii de justiție morală. În mod cert, este un adversar ireconciliabil al amneziei. Poate cea mai pertinentă şi profundă interpretare a ideilor lui Michnik o oferă H.-R. Patapievici:
„În impopularele opțiuni etice asumate de Adam Michnik simți camaradul încarcerat care nu a trădat niciodată. Or, cine a trecut pe acolo ştie că un singur lucru te poate salva de la trădare, în ceasul cel greu: iubirea. O iubire mai mare decât orice idee. Ei bine, în numele acestei iubiri şi-a luat Adam Michnik libertatea de a-i provoca pe toți cei care şi-au făcut o profesie din confuzia între revanşă (poate dreaptă) şi justiție (poate justificată). A ales calea cea mai grea, pentru că, simțim asta la el, a iubit cel mai mult”.
Michnik susține, aşadar, o viziune anti-utopică, anti-absolutistă, anti-monopolistă în planul gândirii, o perspectivă umanistă, rațională şi plină de compasiune pentru victime atunci când se discută chestiunea esențială a filosofiei politice contemporane: relația dintre adevăr şi minciună, dintre libertate şi barbarie, dintre bine şi rău în aventura politică a modernității. Reverberațiile trecutului sunt parte din polemicile contemporane şi definesc viziunile concurente asupra viitorului. În mod evident, raportarea față de trecut provoacă de multe ori conflicte deschise între actori politici care se identifică cu una dintre interpretările asupra istoriei naționale care se află în competiție. În recenzia sa la cartea lui Jan T. Gross „Fear”, David Engel afirmă:
„Nimic din ceea ce Gross sau oricine altcineva afirmă despre comunitatea poloneză în 1946, 1941 sau oricare an al ultimelor şase decenii nu reflectă sub nicio formă în mod necesar natura comunității prezente. Acest lucru este desigur posibil doar dacă ființa națională poloneză este transmisibilă prin laptele mamei de la o generație la alta. Sau, este posibil în cazul în care comunitatea contemporană se încăpățânează să apere valori presupuse de evenimentele acelor ani. În acest context, atât Fear cât şi orice altă carte de istorie pot fi legitim prezentate sau citite drept modalități de autoexaminare a prezentului numai în baza faptului că ele îşi provoacă contemporanii să se întrebe dacă încă sunt ataşați valorilor denunțate în astfel de lucrări”.
Dezbaterile postcomuniste asupra trecutului indică faliile şi tensiunile ideologice contemporane. O asemenea situație confirmă concluzia lui Jürgen Habermas conform căreia folosirea publică a istoriei (public use of history) este un antidot împotriva uitării, negaționismului şi distorsiunilor partizane. Folosirea publică a istoriei „reînnoieşte permanent şi continuu rememorarea colectivă în psihicul individual, generând astfel un mediu propice dezvoltării solidarității pe baza anamnezei.”
Abordarea Raportului asupra categoriei de „făptaş” (perpetrator) este orientată asupra a trei categorii, fiind specifică în contradistincție cu o condamnare generalizată, pe care i-o pretind detractorii documentului. Conform Cosminei Tănăsoiu, în textul CPADCR pot fi identificați: „cei vinovați pentru miile de morți şi deportați; cei vinovați de anihilarea disidenței din diaspora; şi cei vinovați de îndoctrinarea populației” (aici încadrându-se şi personaje precum Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu). În plus, în Raport este semnalată şi vina celor care după 1989 au manipulat şi obturat trecutul pentru a se menține la putere şi pentru a reproduce, într-o „democrație originală”, nefastele structuri şi grupuri de interese ale ultimului deceniu al partidului-stat. Istoria țării de după 1989, cu gravele ei momente de ‚anarhie controlată’ (mineriade sau jocurile piramidă), cu cvasi-falimentul economic de până în 1999, caracterizată fiind de o generalizată retardare infrastructurală, consider că justifică afirmațiile ultimei secțiuni a capitolului III al Raportului. Astfel, în concluziile la analiza desfăşurării, semnificaţiei şi consecințelor revoluției din 1989 se declară:
„În primii lor ani la putere, succesorii lui Ceauşescu şi-au apărat pozițiile hegemonice recurgând la manipulare, corupție şi constrângere. Aceasta nu a reprezentat, însă, o încercare de a restaura comunismul. [...] elementului esențial al revoltei spontane de jos i s-a alăturat regruparea nomenklaturii şi preluarea puterii, prin aranjamente de culise, de către grupuri şi persoane din eşaloanele secundare ale vechiului regim (partid, UTC, Securitate, Armată, Procuratură). Acest lucru ne determină să subliniem faptul că fenomenul de ‚continuitate’ a reprezentat o frână majoră în eforturile de a întemeia o comunitate politică democratică. Vechile reflexe leniniste au continuat să inspire din partea noilor diriguitori comportamente intolerante, paternaliste şi autoritariste”.