În 1926, Iemelian Iaroslavski justifica epurările decise la al XVI-lea Congres al PC (b) al URSS, din aprilie 1929, drept o metodă de protejare a „celulelor partidului și organismului sovietic împotriva degenerării”. O asemenea retorică despre corpul politic nu a fost cu mult diferită de cea utilizată de Heinrich Himmler în discursul său în fața liderilor SS, la Posen, în octombrie 1943. Reichsführer-ul SS descria politicile naziste drept exterminarea unei „bacterii pentru că nu dorim ca la urmă să fim infectați de ea și să murim. Nu voi vedea o asemenea septicemie apărând aici câștigând teren. Oriunde s-ar forma, o vom cauteriza” (vezi Roger Griffin, The Nature of Fascism, London: Routledge, 1993). Milioane de vieți umane au fost distruse ca urmare a convingerii că soarta deplorabilă a umanității poate fi ameliorată doar dacă „vermina” desemnată ideologic ar fi eliminată.
Your browser doesn’t support HTML5
Blog Vladimir Tismăneanu
Ingineria socială a fost direct legată de principiul creării unei noi și mai bune civilizații bazată pe precepte ideologice. Acesta a fost un curent general în Europa interbelică, în măsura în care „statul-grădinar” (Bauman) era direct asociat cu imaginea cucerită a comunității ideale naționale. (Vezi Zygmunt Bauman, Modernity and Ambivalence, Cambridge: Polity Press, 1991) Trăsătura distinctivă a comunismului și fascismului a fost angajamentul lor pentru transformarea totală și radicală a „materialului uman” în scopul atingerii Utopiei sociale sau rasiale. Acest elan ideologic întru purificarea umanității era înrădăcinat în cultul științific al tehnologiei și convingerea fermă că istoria a înzestrat elitele revoluționare (de extremă stânga sau extremă dreapta) cu misiunea de a se dispensa de „populațiile superflue” (Hannah Arendt). Regimurile comuniste și fasciste au încercat permanent să extirpe segmentele societății pe care le-au desemnat ca având potențial dușmănos în tentativa lor de înfăptuire a Utopiei.
Cred că în următoarea afirmație a lui Pierre Hassner se află esența experienței totalitare a secolului XX: „respingerea completă a tuturor barierelor și reținerilor pe care politica, civilizația, moralitatea, religia, sentimentele naturale ale compasiunii și ideile universale ale fraternității le-au creat spre a modera, reprima, sau sublima potențialul uman privind violența individuală și colectivă”. (vezi textul lui P. Hassner, „Beyond History and Memory”, în volumul editat de Henry Rousso, Stalinism and Nazism. History and Memory Compared, Lincoln: University of Nebraska Press, 2004)
Când analizăm versiunile radicale de comunism și fascism, adică stalinismul și nazismul, sunt de acord cu Pierre Hassner care a argumentat că, în pofida diferențelor, fundamentala și principala trăsătură comună a fost frenezia lor genocidară. Sau, pentru a utiliza formula cosemnată de Fitzpatrick și Geyer, „fenomenul Gulagului ca o manifestare a violenței statului sovietic și Holocaustul ca loc central al terorii naziste transmit mesajul neechivoc că cele două regimuri erau înclinate spre genocid”. (vezi introducerea celor doi autori la volumul pe care l-am citat adesea, Beyond Totalitarianism).
Așa cum a arătat și Arthur Koestler în The Trail of the Dinosaur and Other Essays (New York: Macmillan, 1955), mișcările totalitare disprețuiesc etica și absoluturile morale: „Încă de prin a doua jumătate a secolului XIX, frânele noastre morale au fost din ce în ce mai neglijate până când dinamismul totalitar a făcut ca motorul să se ambaleze. Trebuie să frânăm sau vom fi striviți”. Nici marxismul, nici fascismul nu puteau include în bagajul lor teoretic o componentă etică. Comunismul a fost sterilizat moral sau, în cuvintele lui Steven Lukes, a suferit de cecitate morală. Același lucru poate fi spus despre fascism cu a sa exaltare a virtuților tribale primare și neglijarea completă a umanității comune a tuturor ființelor umane. Amintind de Richard Wagner, ideologul nazist Alfred Rosenberg privea „rasa germană” drept corpul politic perfect. Identificarea cu sufletul ei transcendent a constituit experiența esențială a autoîmplinirii individului arian. A se vedea detalii pe acest subiect în fragmentele cărții lui Rosenberg, The Myth of the Twentieth Century, citate în volumul lui Carl Cohen, Communism, Fascism, and Democracy. Cei care nu aparțineau acestei matrice erau denigrați ca dușmani ai Volksgemeinschaft-ului (comunitatea populară definită rasial) și destinați persecuției, excluderii, eliminării și, în final, exterminării.
Ambele radicalisme politice i-au atribuit statului propria lor moralitate și i-au conferit doar „dreptul de a defini sensul și scopul ultim al existenței umane”. Pentru a atinge o variantă mai înaltă a moralității, emancipată de servitutea ipocriziei burgheze, moralitatea tradițională putea fi abrogată. (vezi Steven Lukes, Marxism and Morality, New York: Oxford University Press, 1985). Leninismul și fascismul s-au prezentat pe ele însele ca realizări revoluționare într-un nou sens al vieții. Ele au precondiționat reconstrucția prin dezlănțuirea distrugerii. Indiferente la orice dimensiune morală independentă, ambele au marșat pe „forță și viclenie în reconfigurarea istoriei”, au expus „ipocrizia, absurditatea condiției umane” în timp ce predicau simultan un zel politic care ar fi trebuit să „dea sens și care a căutat, prin intermediul organizării și acțiunii politice, să ducă lucrurile la îndeplinire”. (vezi E.A. Rees, Political Thought from Machiavelli to Stalin: Revolutionary Machiavellism, Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004)