„Singura imagine corectă a Moscovei trebuie să fie una obiectivă, dar așa ceva este greu de desenat.” „Sîntem confruntați cu prea multe neplăceri, restricții și probleme ale vieții de zi cu zi pentru a păstra un grad real de obiectivitate” - scria Jan, soția maiorului american Martin Manhoff, ce fusese atașat misiunii militare de pe lîngă ambasada Statelor Unite din capitala Uniunii Sovietice, în februarie 1952.
Your browser doesn’t support HTML5
Manhoff, fotograf pasionat, mai mult ca probabil însărcinat și să documenteze situația din lumea sovietică, avea să fie expulzat, sub acuzația de spionaj, în iunie 1954. Între timp realizase un număr cu totul apreciabil de fotografii și filmase pe 16 mm scene cotidiene, atît la Moscova, cît și într-un număr de alte orașe importante, de la Leningrad, pînă la Murmansk, trecînd prin Ialta.
Multe din aceste fotografii înfățișează proiectele staliniste menite simbolizeze forța de supraputere postbelică a Uniunii Sovietice, așa cum o atesta de exemplu, construcția clădirilor zgîrie-nori moscoviți, denumite popular „Cele șapte surori”.
Cum o atestă în particular corespondența soției lui Manhoff, sosită la Moscova trei luni mai tîrziu, în mai 1952, sarcina diplomatului american nu era foarte ușoară: „Pînă și la Moscova - nota Jan Manhoff, într-una din scrisorile scoase la lumină de cercetările istoricului american Douglas Smith - nu ni se permite să conducem propria mașină; trebuie să folosim permanent un șofer rus. N-am trecut niciodată pragul unei case ruse și nici nu ne putem aștepta la așa ceva”. Aparent, singurul loc în care puteau călători nesupravegheați era în împrejurimile Moscovei.
Și tot ea observa, într-o scrisoare din septembrie 1952, că „Moscova este deosebită de orice alt oraș pe care l-am văzut pînă acum. Nu este nici vestic, nici răsăritean sau european. Cea mai mare parte a arhitecturii este un amestec eclectic din secolele 18 și 19, în timp ce, practic, toate noile clădiri, „zgîrie-norii Moscovei”, se aseamănă celor new-yorkezi... Dar, printre toate acestea, există un număr mare de clădiri din lemn, cu două au trei etaje și magazin la parter. Cele mai multe sînt acoperite cu o fațadă de tencuială, cu mortar, sau cu șipci, așa că bîrnele nu se văd, cu excepția locurilor în care tencuiala a căzut. Pe atît de confuză sună povestea, pe cît de confuză este orice încercare de a descrie Moscova.”
Mai mult sau mai puțin confuz le apare celor doi observatori ai vieții din era stalinistă și imaginea oamenilor. „Nici unul nu arată pe aici ca un funcționar. Toți, fie au venit din provincie sau de la țară” - nota Jan Manhoff în altă scrisoare, nedatată. „Chiar în cea mai bună sau mai puțin bună postură, în ce privește curățenia lor, hainele stau prost pe ei, culorile nu se armonizează”.
Numeroasele imagini din arhiva privată a maiorului Manhoff atestă și arta sa fotografică deosebită, ochiul unui profesionist, atunci cînd imortalizează oameni, atitudini, gesturi, pe străzile Moscovei, la fel ca și în imaginile clădirilor și vieții cotidiene. Unul din filmele sale, înregistrate, se pare, de pe balconul clădirii ambasadei americane ce dădea spre Kremlin, înfățișează coreografia unui grup de pionieri în uniformă și cu cravatele roșii la gît.
Arhivele lui Manhoff, descoperite recent, nu conțin nici un text personal al diplomatului militar, care să ilustreze gîndurile sale din acei ani. În schimb, s-au păstrat scrisori revelatoare ale soției sale despre șocul cultural pe care l-au trăit confruntați cu o lume sovietică ce le era complet străină. „Întreaga cultură și imagine fizică ne este atît de străină de orice pe care să clădim o comparație, încît aceasta devine aproape imposibilă”, scria Jan Manhoff la patru luni după sosirea ei la Moscova. „Este asemenea unei inițieri într-o viață a cărei unicitate este prea mare pentru a căpăta sens în altă parte.” În plus, sovieticii nu le făceau ușoară existența, soția diplomatului, notînd într-o altă scrisoare „În această țară auzi foarte des ceea ce poți face. Este vorba întotdeauna de ceea ce nu ți se permite să faci”.