Your browser doesn’t support HTML5
Secolul ideologiei și al terorii
Niciun secol nu a fost martor și nu a sprijinit atât de multe suferințe cumplite, ură organizată și violență devastatoare precum cel de-al XX-lea. Lagărele de concentrare au reprezentat umilirea extremă a ființelor umane, distrugerea identității lor, dezumanizarea ineluctabilă și anihilarea lor în masă. Nici comunismul, nici nazismul, nu pot fi înțelese fără a ține cont de esența a ceea ce Albert Camus denumea cândva prin expresia l'univers concentrationnaire.
În cartea sa, Mai este oare acesta un om?, scriitorul italian și supraviețuitor al Auschwitz-ului, Primo Levi (1919—1987), scria:
„Probabil că este imposibil de înțeles, ba probabil că nimeni nici nu ar trebui măcar să încerce, din moment ce a înțelege înseamnă aproape a scuza. Să mă explic: a înțelege o intenție și acțiune umană înseamnă (chiar și etimologic) a o cuprinde, a-i cuprinde autorul prin substituire, identificându-te cu el. Acum, nicio persoană normală nu s-ar putea vreodată transpune în pielea unor Hitler, Himmler, Goebbels, Eichmann și nenumărați alții. În vreme ce asta ne îngrozește, este totodată și o ușurare, de vreme ce cuvintele lor (și de asemenea, vai, faptele lor) ar trebui probabil să rămână la fel de bine în afara înțelegerii noastre. Acele vorbe și fapte sunt inumane, într-adevăr anti-umane, fără precedent istoric și de abia comparabile cu cele mai nemiloase manifestări ale luptei biologice pentru supraviețuire”.
În România stalinistă, între 1949—1951, a avut loc un experiment diabolic menit să transforme cei șase sute de deținuți ai penitenciarului Pitești (toți, studenți arestați pentru activități anti-regim reale sau doar imaginate) în „oameni noi”. Metoda, inspirată după câte se pare din învățăturile pedagogului sovietic Anton Makarenko și preluată de către poliția secretă a Uniunii Sovietice și sateliților ei, ar fi trebuit să transforme victimele în proprii lor torționari, prin urmare, în „educatori”. O grupare de colaboratori ai regimului, condusă de un fost legionar arestat în 1948 sub acuzația de a fi mințit în privința trecutului său, s-a angrenat în violențe barbare împotriva propriilor lor colegi de detenție, și care au experimentat două niveluri de transformare: re-educarea externă și cea internă, atunci când victima devenea torționar. Existau doar două posibilități pentru acești deținuți: să devină complici sau să moară în condiții îngrozitoare. De fapt, după cum a spus unul din puținii supraviețuitori ai acestui lugubru experiment, mai exista o a treia cale: să-ți pierzi mințile.
Ceea ce s-a petrecut în lagărele naziste și comuniste (Pitești a fost, prin toate intențiile practice, o astfel de instituție) era menit să distrugă trăsături de bază ale umanității precum compasiunea, înțelegerea și solidaritatea. Istoricul Timothy Snyder și-a încheiat în mod minunat lucrarea sa fundamentală, Bloodlands (Tărâmul morții), spunând că „regimurile nazist și sovietic au transformat oamenii în cifre... Ne revine nouă, umaniștilor, misiunea de transforma la loc cifrele în oameni.” La baza acestor orori a stat convingerea că ființele umane pot deveni obiectul unei inginerii sociale radicale dirijate de către auto-intitulați custozi ai fericirii universale. Și pentru a-l parafraza pe istoricul Peter Fritzsche (vezi „On Being the Subjects of History: Nazis as Twentieth-Century Revolutionaries,” in Language and Revolution: Making Modern Political Identities, ed. Igal Halfin (London: Frank Cass Publishers, 2002, p. 151), secolul XX a ajuns să fie distructiv odată ce „prezumția conștientă istoric potrivit căreia întâmplarea abundă și trebuie să fie dirijată, că haosul este pe cale să se înstăpânească și că trebuie depășit, că societatea poate fi proiectată și revoluția înfăptuită” a devenit justificare pentru sacralizarea politicului și l-a transformat într-un substitut al religiilor tradiționale. Trebuie pornit aşadar de la premisa că în această „epocă a extremelor” (vezi Hobsbawm) chestiunea răului este problema fundamentală (vezi și Susan Neiman, Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy, Princeton, N.J., and Oxford: Princeton University Press, 2002).