Your browser doesn’t support HTML5
Destalinizarea ca seism existențial
Renunțarea la sloganurile ideologice anti-Tito i-a năucit pe zeloți și a încurajat mințile critice. Dacă toate acuzațiile aduse iugoslavilor s-au dus pe Apa Sâmbetei, s-a arătat cineva nedumerit, atunci poate că ar merita să fie reconsiderate fundamentele aranjamentelor instituționale ale regimurilor leniniste. Poate, în pofida crezului păstrat cu sfințenie oficială, Partidul nu a avut întotdeauna dreptate, iar liderii, micii Stalini locali, au greșit la fel de mult precum protectorul lor de la Kremlin. Pe scurt, perioada dintre 1953–1956 a coincis cu disoluția dramatică a mitului lui Stalin și începutul căutărilor unor modele socialiste alternative. Mult mai puternică în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, dar și în România, RDG și chiar URSS, tentația socialistă democratică a afectat straturi semnificative ale intelighenției. Așa cum au admis autori precum filosoful polonez Leszek Kołakowski, fizicianul est-german Robert Havemann, sau gânditorul comunist austriac Ernst Fischer, această ruptură cu religia stalinistă a echivalat cu o „trezire din somnul dogmatic”.
Nucleele de opoziție intelectuală au luat naștere din exact aceleași valori pe care se baza—teoretic—sistemul, dar care fuseseră în mod cinic batjocorite de realitatea vieții politice. Revizionismul a reprezentat astfel expresia vocală a indignării multor foști intelectuali marxiști înregimentați cu privire la prăpastia dintre ideile profesate și cele practicate. Peste toate acestea, contextul internațional se preschimba și el: spiritul Genevei, numit astfel după locul Conferinței din iulie 1955, a însemnat o promisiune pentru cooperare pașnică între Est și Vest, neutralitatea Austriei și retragerea trupelor sovietice din zona lor de ocupație potrivit tratatului de pace semnat pe 15 mai 1955, care ridica nivelul de așteptări în țări precum Ungaria, România sau Polonia.
Dar deznodământul luptelor pentru putere de la Kremlin era departe de a fi știut: staliniștii se luptau cu anti-staliniștii și s-au produs multe reculuri ca urmare a acestui tumult politic și ideologic. Mai departe, în ciuda succesului său în a-l înlătura pe prim-ministrul Malenkov în 1955, Nikita Hrușciov, care devenise campionul forțelor anti-staliniste în cadrul Prezidiului PCUS, nu beneficia de o majoritate printre colegi. Molotov, Kaganovici, Malenkov, Voroșilov și ceilalți fanatici intransigenți controlau încă sectoare importante de partid și guvernământ, și detestau profund eforturile de expunere a crimelor lui Stalin.
În 1955, Imre Nagy a fost forțat să demisioneze din funcția de prim-ministru al Ungariei, în vreme ce Secretarul General al Partidului Comunist Maghiar, Mátyás Rákosi, împreună staliniștii săi înrăiți, păreau să aibă o puternică revenire politică. În realitate însă, a lor a fost victoria cea mai scurtă: duhul ieșise deja din sticlă, intelectualii maghiari și studenții învățaseră deja că sovieticii nu-i vor susține necondiționat pe liderii dogmatici, iar mitul infailibilității partidului fusese zdruncinat definitiv. Lupta pentru reabilitarea lui László Rajk și a altor victime ale Rákosismului era în toi, catalizată de încălzirea relațiilor dintre liderii sovietici și Tito. Până la urmă, Rajk fusese executat în 1949 sub acuzația de spionaj de partea lui Tito, și, prin implicație, ca agent al Occidentului imperialist. Acum însă, cu Tito celebrat pe post de camarad comunist, nu mai exista vreun sens pentru păstrarea vechilor acuzații criminale anti-Rajk. Mai precis spus, panica, tribulațiile și insecuritatea domneau printre eșaloanele superioare staliniste ale partidelor comuniste central și est-europene.