A doua întrebare e, firește: ce vor să pună adversarii civilizației în locul civilizației? Răspunsul nu pare o problemă, de vreme ce e rostit atît de des și în atîtea sloganuri cuceritoare: dreptatea, justiția socială sau rasială sau sexuală, libertatea de a gîndi fără condiționările tradiției, fericirea și înfrățirea Omului peste rase, superstiții și culturi, abolirea exploatării și răsplata egală a muncii, eliberarea de iluziile religiei, dreptul la dragoste liberă și universală, reparația discriminării și instalarea fostelor victime pe locul lor de drepți și în pozițiile și posturile refuzate lor atîta timp. În cîteva cuvinte și în semnificația lor necuprinsă: eliberare, fraternitate și dreptate.
Comunismul primitiv iacobin, socialismul, Marx și marxiștii au eșuat catastrofal
Acest răspuns a mai răspuns. Aceleași cuvinte, aceleași sloganuri și idealuri au mai cucerit lumea gînditorilor și au mai pus în mișcare protestul și violența de masă. Cine păstrează o onestitate minimă va recunoaște în acest repertoriu de năzuințe și proclamații, utopiile doctrinare ale trecutului. Dar și naufragiul lor repetat. Într-o formă sau alta, comunismul primitiv iacobin, socialismul, Marx și marxiștii au eșuat catastrofal, sub aceeași deviză, în ultimii 200 de ani de revoltă, promisiuni, sete de absolut, violență și cadavre. Nici una din propunerile lor obligatorii n-a trecut vreodată de dogmă, de ideea care respinge realitatea anterioară și nu poate fonda o altă realitate în afară de prizonieratului impus oricărei alte idei.
Fie că au împlinit 100 sau 200 de ani, fie două luni, fiecare din aceste doctrine febrile și surori impun una și aceeași inversiune absurdă. Ideea, opinia și rostirea nu mai sînt efectul realității ci devin cauza ei. Ideea nu mai e consecința unei realități confirmate de timp și nu mai exprimă o concluzie cîștigată prin experiență și învățare. Dimpotrivă: ideea precede realitatea și face din existența ei viitoare și neiertătoare o consecință de nerefuzat. Această inversiune pune limbajul și teoria pură înaintea lumii reale. E de notat că lumea politică în care trăim, și cînd vorbim de extremiști și cînd vorbim de cei ce se consideră centriști, a renunțat aproape cu totul la testul realității și a migrat în imagine și limbaj. A bifa și a lansa formule, clișee și sloganuri retorice sau de imagine e, astăzi, totuna cu a face politică. Retragerea din realitate e direcție de lucru generală. Odată cu ea vine despărțirea de omul comun și așa zisele lui prejudecăți strîmte și pragmatice. Apoi, inevitabil: oroarea de ființa simplă care nu pricepe și nu are acces la adevărurile înalte. În schimb și în paralel, preluarea și dezvoltarea discursului despre progres atestă superioritatea și aduce admiterea aspiranților în cadrul select al clasei cunoscătoare, luminată și calificată pentru putere permanentă.
Noua teorie sau doctrină pregătește realitatea perfectă
Indiscutabil, adepții și posesorii adevărului unic își vor justifica etic poziția: ideile lor curăță, în sfîrșit, umanitatea de greșeli și nedreptăți. Noua teorie sau doctrină pregătește realitatea perfectă. Fiind perfectă. deși, deocamdată, doar proiect, lumea perfectă dovedește din viitor spre prezent că ideea pe care se sprijină nu poate fi decît perfectă. În consecință, toate opiniile și ideile celorlalți trebuie să recunoască și să se alăture ideii mele care nu e, pur și simplu, doar ideea mea, ci adevărul unic și perfect. Acest acord necesar al restului cu mine însumi și cu ideea mea perfectă înseamnă putere. Dreptul automat la putere asupra tuturor.
Altfel spus, cu un termen uzat și, azi, subestimat: dictatură. Cu observația că nici dictatura nu mai e ce a fost ci s-a modernizat publicitar. E, astfel, de bănuit că preluarea dogmatică a societăților va înainta în limitele de vocabular și imagine ale liberalismului. Dar diferența de ambalaj nu schimbă identitatea de conținut.
Într-adevăr, la început a fost cuvîntul. Mai aproape de noi, timpurile s-au deprins să rostească și să repete cuvîntul greșit.