17 februarie 1986. Vestea morţii poetului Rolf Bossert a sosit pe calea undelor, într-o Românie încremenită în frig şi foame. La numai două luni după plecarea definitivă din România, poetul Rolf Bossert s-a sinucis la Frankfurt pe Main. (cf. „Mai am un şoric…“, RFE, 11.12. 2012.) Cam aşa suna prima propoziţie din buletinele de ştiri difuzate de posturile de radio occidentale, urmărite de sute de mii de ascultători din România.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Moartea unui poet
Ce s-o fi întîmplat cu poetul plecat din Bucureşti în decembrie 1985, oare de ce s-a sinucis şi nu cumva a fost victima Securităţii? La toate aceste întrebări buletinele de ştiri nu ofereau niciun răspuns. De fapt, nici nu-l puteau oferi, fiindcă cel care şi-a pus capăt zilelor nu a lăsat vreun bileţel sau o scrisoarea explicativă. Autorităţile care au cercetat cazul au confirmat că este vorba despre un suicid. Toate aceste amănunte le-au aflat prietenii săi rămaşi în România abia în următoarele săptămîni şi luni. Şocaţi şi întristaţi de dispariţia neaşteptată a prietenului lor, ştiau că presa din ţară va trece sub tăcere moartea poetului al cărui nume fusese prohibit şi nu mai putea să fie pomenit. În acest context, refuzul ziarelor de a publica pînă şi un ferpar era numai o confirmare în plus a absurdităţilor în care a fost aruncată România de către un regim dictatorial.
La cîteva zile după vestea cumplită, prietenii celui dispărut au ajuns în posesia ziarului „Frankfurter Rundschau”, din 20 februarie 1986. Acolo apăruse un amplu interviu cu Bossert, sintetizat şi într-o emisiunea a Europei libere. Interviul, apărut la trei zile după moartea poetului era un rechizitoriu dur la adresa regimului de la Bucureşti.
Interviul din ziar avea la bază o convorbire înregistrată pentru un post de radio vest-berlinez (SFB) cu prilejul unei lecturi publice a lui Bossert în oraşul divizat. Vocea celui intervievat nu anticipează tragedia.
Rolf Bossert
Nici poeziile amare, inspirate din realitatea apăsătoare din ţară, pe care le-a recitat în finalul interviului.
Privit retrospectiv, afirmaţiile poetului dispărut, rostite cu o voce sigură, sună astăzi ca un testament. Nu-i tremura vocea nici măcar atunci cînd vorbea despre „teroarea psihologică” pe care trebuie s-o suporte cetăţenii, prizonieri ai regimului.
Prin acest „tratament” a trecut şi el. L-a descris într-o scrisoarea deschisă de protest, adresată, pe data de 14 noiembrie 1985, lui Petru Enache, membru al CC al PCR. În această scrisoare, Bossert aminteşte de şicanele din partea Securităţii, despre abuzurile autorităţilor, despre prigoana politică şi despre oprimarea literaturii care nu se conformează normelor impuse.
În finalul scrisorii, Bossert aminteşte că se simte ameninţat fizic şi nu ştie dacă va scăpa nevătămat din situaţia creată de către instrumentele docile ale aparatul de partid şi de stat. „Vă mărturisesc”, spunea el în scrisoarea amintită, „că în condiţiile descrise mai sus, mă tem pentru integritatea mea fizică şi pentru integritatea fizică a soţiei şi copiilor mei. Vă rog să faceţi totul ce stă în putinţa Dumneavoastră ca să se evite apariţia unui `caz Bossert`.“
În cele din urmă, Bossert a scăpat nevătămat din România, dar amintirile obsesive l-au doborît, psihic şi fizic. Un poet deosebit n-a mai avut puterea să trăiască.
-------------------
N.Red: În emisiunea „Actualitatea românească” din 29 noiembrie 1985, aceea în care Gelu Ionescu anunța moartea în detenție a inginerului Gheorghe Ursu, a fost difuzat și un articol, apărut la 25 noiembrie 1985 tot în ziarul german „Frankfurter Rundschau”, în care erau descrise perchezițiile și ancheta la care era supus poetul Rolf Bossert, înainte ca acesta să reușească să plece din România: