Este pentru prima oară, în cei peste 15 ani de Carte la pachet, când abia întoarsă ultima filă, am simţit nevoia să reiau lectura de la capăt. Nici că se putea altfel, căci cele 11 proze scurte ale americanului Denis Johnson (1949 – 2017), reunite în volumul „brutal de onest şi dureros de frumos” (Nathan Englander) Fiul lui Iisus, Black Button Books, 2019, sunt tot atâtea poeme de înalt voltaj – de-ar fi să citez acest mic fragment din Accident de autostop: „Pe holul spitalului venea soţia acelui bărbat. Era superbă, incandescentă. Încă nu ştia că soţul ei murise. Noi ştiam. Asta îi conferea o putere fantastică asupra noastră. Medicul a dus-o într-o încăpere cu birou de la capătul holului (…) Ce plămâni! A strigat aşa cum îmi închipuiam că striga un vultur. M-am simţit minunat că eram viu ca să o pot auzi!”
Puţine personaje scapă cu viaţă, în cele 11 (după numărul apostolilor, unul – care anume? – strălucind prin absenţă) texte ale culegerii, însuşi naratorul – mereu beat, dependent de droguri – este ca frunza pe apă, mişcându-se sau lăsându-se dus printre deşeuri umane reduse la suferinţă pură: „Erau multe asemenea momente în Viţă, când te puteai gândi că azi e ieri şi ieri e mâine, şi tot aşa. Pentru că noi credeam că erau tragici şi eram beţi. Aveam acel sentiment de deznădejde, de implacabil”, totul sub genericul: „Eram extaziat că nu murisem”. Ceea ce se justifică, într-o lume a precarităţii: „Michelle a plecat cu el în Kansas City şi într-o noapte, când el era în oraş, a înghiţit multe pastile, lăsând un bilet pe perna lui, unde era singură că el o să-l găsească şi o s-o salveze. Dar el era beat când a venit acasă şi s-a culcat cu falca pe biletul ei şi a adormit. Când s-a trezit a doua zi dimineaţă, frumoasa mea Michelle era rece şi moartă”. Dureros de exactă, în acest sens, observaţia cronicarului de la The New York Times: „Nici un romancier american de la William Burroughs încoace nu a mai riscat atât de flagrant prin «insensibilitate» în încercarea de a expune patologia dependenţei…”
Se-nţelege că ultimul cuvânt tot autorului – & personajului – cărţii îi aparţine:
„Oamenii care intrau în baruri (…) renunţau la trupuri. Apoi doar demonii din noi mai puteau fi văzuţi. Suflete care se nedreptăţiseră erau aduse împreună aici. Violatorul îşi întâlnea victima. Copilul părăsit îşi întâlnea mama. Dar nimic nu putea fi vindecat, oglinda era un cuţit care despărţea totul de sine, lacrimi de falsă tovărăşie se scurgeau la bar. Şi ce ai de gând să-mi faci acum? Cu ce te aştepţi să mă înspăimânţi?”
(Nu plânge, citeşte-nainte…)
18 octombrie ’21