Acum două veri, prietenul meu Emmanuel Samson, plecat în misiune în Libia, după ce timp de 5 ani s-a ocupat de cultură la Alianţa Franceză din Republica Moldova, îmi povestea că vreme îndelungată colonelul Muammar Muhammad al-Gaddafi pur si simplu a interzis predarea limbilor străine în ţara sa – ca şi cum odată cu engleza, franceza, italiana, spaniola sau germana, însuşi modelul occidental „ameninţa” să fie însuşit de cetăţenii Jamahiriei. Abia mai târziu şi-a dat seama că riscă să fie şi mai izolat ca înainte, în plus – fără tălmacii de mâine!
Scriu aceste rânduri în ultimele zile ale Săptămânilor Francofoniei – când, pe lângă mai multe manifestaţii cu caracter cultural (săptămâna filmului francez; întâlnirea Autour de Paul Morand dans le CARTIER (Latin) de Chisinau, de la liceul „Gheorghe Asachi”, în colaborare cu ICR–Mihai Eminescu; lansarea manualului Horizons Francophones la mediateca Alianţei Franceze din Moldova etc., etc.), au ajuns la urechile mele şi câteva bancuri la zi. Iată cum sună, bunăoară, discursul Premierului britanic David Cameron, sigur – într-o versiune apocrifă: „Vom lupta în Libia până la ultimul… soldat francez!” Dincolo de ironia amară, în joc e însuşi statutul francezei, altădată limbă a diplomaţiei, iar acum apărându-şi ultimele redute, prin Africa şi – tot mai puţin – prin Balcani. Culmea culminării (vorba vine) – franceza a ajuns limbă „de export” în Republica Moldova, doar că „exportul” îl constituie chiar cetăţenii acesteia, puşi pe studierea limbii lui Voltaire într-un scop cât se poate de practic, şi anume emigrarea în Canada. (Din acest punct de vedere, Alianţa Franceză din Republica Moldova pare mai degrabă să ţină de ministerul Afacerilor Externe al RM decât al Franţei!)
De fapt, cel care mi-a ridicat tema „la fileu” a fost… internetul – găsisem o informaţie despre venitul pe cap de locuitor (libian), unul superior mai multor democraţii europene. Pură statistică. În aceeaşi seară, principalul program informativ rus, Время, punea accentele într-un fel ce mi-a amintit de epoca de aur a propagandei sovietice: în timp ce Maria Ivanovna mulge n litri de la o vaca furajată, „renegatul Pasternak” (căruia tocmai i se decernase Premiul Nobel pentru Доктор Живаго, pe care a fost silit să-l refuze!) îşi permite să „ponegrească” realitatea noastră sovietică. Nu, internetul nu ridica-n slăvi regimul lui Gaddafi, pur si simplu dincolo de statistică nu se spunea nici un cuvânt despre interzicerea limbilor străine, de exemplu, şi nici despre ţinerea limbii materne după dinţi, într-o Jamahirie (Socialistă, dacă e să credem titulatura oficială). Simplificând lucrurile, statisticile vorbesc despre ce se pune pe limbă, mai puţin despre nevoia limbii de a-şi spune păsul. Or, nevoia de strigăt a limbii mi se pare una superioară celor pur fiziologice – a se vedea, în acest sens, formidabila scenă din filmul Cabaret!
Întrebarea a fost şi rămâne: trebuie neapărat să aşteptăm să treacă trenul (y compris, de aterizare al unor avioane de luptă) pe deasupra noastră ca să strigăm din toţi bojocii, sau o putem face liber oricând şi oriunde?