(După rugăciune, cred că poezia este cea mai plăcută urechii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, de Sfintele Sărbători, voi posta pe blog un poem – nu înainte de a-i spune preistoria, între paranteze, cum aş lăsa în tindă încălţările pline de glod.
Cred că nici nu mergeam la şcoală, dar deja ştiam să recit pe de rost: „Mama pâine albă coace/ Noi zburdăm voios –/ Pentru pace pentru pace/ Mulţumim frumos!” de Grigore Vieru. Dincolo de „comanda socială”, versurile a(vea)u ceva de-acasă, mai cu seamă pentru un puşti de la ţară ca mine care asista la ritualul – nu pot să-i spun altfel – coacerii pâinii. Vor trece mulţi ani şi, în toiul unei polemici literare, maestrul Vieru va publica în numărul pascal al hebdomadarului Literatura şi arta, din 23.04.1992, un text în care, printre altele, lăsa să-i scape frazele: „Opreşte-te, omule. E loc sub soare pentru toţi. Şi e destul loc sub gloanţele căzăceşti. Mai coboară şi prin tranşee...” Ceea ce a urmat e greu de numit o simplă coincidenţă – la doar câteva zile, un trimis al comisariatului a venit la 6 dimineaţa să mă ia, ca din oală, la armată. Războiul din Transnistria era în toi! Or, ceea ce m-a pus în gardă era chiar citaţia – pe numele Galaicu-Păun, care de fapt e un… pseudonim! Bref, nu am mers pe front – nu din laşitate, vreau să cred, ci fiindcă un tată viu al unei fetiţe de 4 ani face mai mult decât un fiu mort al Patriei-mame, pe-atunci de doar câteva luni! După, ne-am strâns mâinile şi totul a rămas în trecut. Ei bine, nimic mai prezent ca trecutul! Ani de zile m-a obsedat ideea unui poem de „sub gloanţele căzăceşti”, pe care aş fi putut atunci, în primăvara lui ’92, să-l scriu, sigur – dacă scăpam cu viaţă. Mi-au trebuit aproape 19 ani ca s-o fac – în memoria tuturor celor rămaşi pe câmpul de onoare. În sfârşit – poemul!)
* * * * * * *
război civil
lui nicolae pojoga
„dacă limbă înseamnă popor – iar poporul, se ştie,-i cu curul în două luntri/luntrea-n doi curi –,
într-un singur cuvânt îşi dau mâna şi viaţa şi moartea: cuvântul război.”
fotograful venea de pe linia-ntâi: „…şi atunci mă întreb, eu al cărui război – de ţesut? de
apărare a integrităţii teritoriale? – sunt corespondent.”
ca o panglică de la maşina de scris bicoloră
sărea linia frontului când de o parte, când de-alta a nistrului. roşu şi negru,
şi de-o parte şi de-alta, răniţi şi ucişi. ca suveica
umbla luntrea lui charon încolo şi-ncoace-ntre maluri. era-n ’92. frontiera pe nistru
se stricase, fermoarul blocându-se între bender şi tiraspol,
cam pe unde-ar fi – dacă-o priveşti atârnând în cui, harta republicii – şliţul,
după ce-şi va fi prins, între dinţii de fier, bărbăţia.
„tot război se zicea şi covorului de pe perete, ce împodobea casa mare
ca un iconostas, unde sfânta familie se-nfăţişa prinsă-n fotografia de nuntă;
şi mai nou, din armată, a fiului.” moşu ştia ce vorbeşte, că doar nu degeaba a fost dădăori însurat:
„şi aşa de când lumea – bărbaţii mergând la război, şi femeile stând la războaie. pe scurt, iliada şi
odiseea!” pe calea ferată femeile din interfront făceau grevă
împotriva grafiei & limbii române, blocând circulaţia trenurilor pe direcţia est,
ca şi cum vai! odată cu trecerea la alfabetul latin viaţa însăşi urma să-şi
schimbe ecartamentul. (chiar dacă nu şi l-a, de-atunci, nici macazul!)
după ce i-au legat cu prosoape, ca la cununie, în ’89 şi ’91, la mari adunări naţionale,
pe bărbaţii naţiunii, femeile se întrebau dacă le-o fi rămas şi lor pânză şi şervete.
(câte poduri pe nistru, atâtea – ’nzecite, ’nsutite chiar – poduri pe ultimul drum!)
„nu ar fi mai corect, o-ntorcea tot pe-a lui fotograful, să-i spunem civil doar războiului
de ţesut?...” iar când nu şi-au dat rând să pro patria mori
voluntarii & carabinierii, au mobilizat rezerviştii –
şi aşa era cât ce să intru şi eu în poem, cu picioarele
înainte, din pasa lui – fie iertat! – gr. vieru: „… e destul loc sub gloanţele
căzăceşti. mai coboară şi (m-am şi văzut coborât!) prin tranşee.”*
cum ar fi, cineva se întoarce cu răni din război – mie mi s-a tranşeea,
ca o grefă de măduvă, până-n plăsele. şi care se tot adânceşte
pe măsură ce şira spinării încearcă s-o scoată în faţă, în chip de
sentiment. o tranşee ca oricare alta – mulţam cel puţin că-i de-a noastră! –,
nici măcar neumblată (de unde un deget a scris-o-n ţărână, acuma, că-i la purtător,
cineva o încearcă de-i adevărată cu degetul: „fuck you!”), cu morţi şi răniţi.
(despre mine s-a scris c-am tocat în tranşei tot ce-a fost Nietzsche Goethe & Ko[…],
doar că versului i-au trebuit 70 de ani să mă ajungă din urmă – atât că nu-i Lou[…]
nicări…) ori de câte ori intru la ea este ca prima oară – se lasă cu sânge,
e de-ajuns însă s-o scot în lume, că lumea mă-ntreabă de ce ies c-o groapă comună.
fără doar că e sângele meu, fără doar că mă trage la fund!
riduri, linia vieţii din palmă, stigmate, răni – toate mijloacele-s bune s-o scot la lumină,
sonde, drenuri, perfuzii – nici o operaţie nu-i de prisos ca s-o evacuez,
urinarul de sticlă şi oala de noapte – cum ai deşerta marea neagră cu un degetar!
nici s-o umplu – chiar dacă de-o parte şi de-alta s-ar lăsa pe vine, pe linia frontului, două armate
şi ar face într-însa ca-ntr-o umblătoare –, nici s-o avortez – dată-n naşterea mă-si,
nici o moaşă n-o poate aduce pe lume. nu-i dai de fund nici cu citatul din nietzsche!
nu transpare nici dacă ai îmbrobodi-o cu o veronică!
atâta efort
ca să aflu că-s rudă de sânge c-o lamă ce naşte – prin cezariană – prinţi moştenitori hemofili,
şi că, pusă la zid, carnea fâlfâie ca un drapel alb: „nu trageţi!”
(pân’ aici a fost.) „foc!” – mie mi s-a, solemnă, tranşeea
___________
*vezi Literatura şi arta, din 23.04.1992