A doua intrare în Europa (II)

Ostilitatea cu care au fost întâmpinate rezultatele alegerilor din 6 decembrie promite agravarea unei situații grave. Căci, acolo unde comentatorii și politicienii văd o deraiere politică se ascunde, în continuare ignorată, o realitate fundamentală: existența fizică și mentală a unei societății care cade în afara visului liberal. De aici înainte, totul ține de capacitatea sau de refuzul lumii oficiale de a accepta acest fapt.

Mesajul a pornit spre liderii de sistem dar, după toate semnele mai noi sau mai vechi, nimic nu garantează că știrea va fi primită și înțeleasă. În primul rând pentru că liderii de sistem sunt într-o poziție complet nepotrivită. În calitatea lor de autori ai bazinului electoral rebel care a votat AUR, ei vor fi înclinați să adopte apeluri alarmate la vigilență și mobilizare civică. Întrebarea care rămâne în urma acestui reflex e amețitoare: oare alegătorii care au trimis AUR în Parlament nu sunt parte a societății civile? Și, dacă nu, ce e societatea civilă: un grup select, definit tocmai prin despărțirea de restul societății?

Eroarea care a dus la transformarea „populiștilor” în inamici publici și grup paria într-un sistem de castă liberal ar trebui refuzată, pe baza rezultatelor ei catastrofale din lumea occidentală. Peste tot acolo unde aparatul media-politic s-a autodefinit defensiv ca deținător al luminii democratice, criza a luat proporții încă mai mari. Lumea de sus s-a retras într-o mentalitate de cult iar partidele rebele au câștigat sprijin popular, în baza unei psihologii tot mai resentimentare. Dacă va continua opera de demonizare a „extremiștilor”, sistemul politic va afla, și în România, că trebuie să se decupleze oficial de la principiul democratic al incluziunii. Cu alte cuvinte, o parte însemnată a națiunii va fi declarată falită moral și va fi exclusă. Chiar conceptul de națiune va trebui redefinit spre a include, strict, o comunitate bazată pe valori ultra-liberal-urbane.

Figurile proeminente ale AUR sunt respinse, între altele, pe baza lipsei lor evidente de „stil”, a grobianismului și a dimensiunii pășuniste-etno-kitsch. Lucrurile stau exact așa, dar această stare de fapt ar trebui abordată ceva mai reflexiv. În definitiv, cei ce reclamă înapoierea culturală a populației, a non-urbanilor, a plebei și a omului comun ar trebui să înceapă prin a-și pune întrebarea: cine de vină pentru degradarea culturală cu care „poporul” a ieșit din comunism și a continuat să trăiască în ultimii 30 de ani? Cine a greșit sau nici măcar n-a încercat să dea o cultură națională credibilă României? E ceva pervers în supoziția oficială după care societatea e de vină pentru lipsa de ținută pe care nimeni n-a încercat să i-o dea. La fel cum a obliga la exerciții colective de progres o societate care are propriile valori e cel puțin problematic.

S-a observat că AUR a recoltat alegători din zona celor ce au votat pentru definirea tradițională a familiei la referendumul din 2018 și din zona de infuență orotodoxă. Asta spune, mai întâi, că AUR n-a apărut chiar „de nicăieri” și că stă pe rețele și structuri comunitare afiliate tradiției: familia, biserica, naționalismul (în special în chestiunea Basarabiei). Acest rețele au fost testate la Referendumul din 2018, în campaniile pe teme moldovenești și în exercițiul aproape zilnic al nemulțumirii față de viața politică locală și națională. Surpriza de la alegerile din 6 decembrie e cel mult un fel de a vorbi și de a scrie știri. În realitate, problema alegerilor ține de realitate, în vreme ce practica sistemului politic a învățat să refuze realitatea, invocînd chestiuni de gust, modernitate și progres. Jocul e perdant.

Dacă mesajul trimis de alegători iritați, dar nu resemnați, va fi respins oficial, criza națională se va adânci și va produce o suită tot mai nefericită de aberații. Între ele, închiderea dogmatică a sistemului, restrângerea înțelesului real al democrației și re-dimensionarea națiunii în jurul unor enunțuri vag-abstracte. Dimpotrivă, integrarea mișcărilor politice de protest, recunoașterea crizei și legitimarea dezbaterii ar putea reechilibra sistemul și ar aduce, în sfârșit, un dram de credibilitate într-o țară care s-a obișnuit cu suspiciunea permanentă. Altfel, panica și aroganța vor decide, egal, mentalitatea politică oficială. Ruptura internă va trece în divorț ireparabil, iar democrația va da alegeri tot mai ciudate, cu noi rebeliuni sub nume diferite și lideri care decid că decizia de la urne e discutabilă. Paradoxal, e posibil ca această stare să dea un auto-confort aproape glorios celor ce cred că apără democrația de inamicii ei neșcoliți. În aceeași măsură, problemele de bază ale țării vor fi trmise spre rezolvare prin suprimare.

Alegerile din 6 decembrie au impus public problema. Liderii politici s-au încărcat cu o răspundere enormă pe care ar trebui să o înțeleagă. Alegerile din 6 decembrie au fost un semnal care nu mai poate fi ignorat. Sub diverse forme și pretexte, recepția mesajului poate fi refuzată, dar asta va face din cei ce denunță, azi, deraierea extremistă un grup de „negaționiști” în raport cu propria societate - cum spune o vorbă tot mai îndrăgită.