Anticomunismul a rămas un domeniu surprinzător de puțin studiat în istoria modernă a Statelor Unite, mai ales dacă ne uităm la cât de puternică a fost influența lui. Anticomunismul erei McCarthy a primit, desigur, toată atenția, deși au fost întreprinse prea puține eforturi pentru a explora fundamentele ideologice ale „cruciadei”. Înțelegerea impactului sociopolitic al ideologiei tinde să se oprească la victimele imediate ale Comitetului pentru Activități Neamericane și la decimata stângă organizată.
Bunăoară, ar fi interesante studii mai aprofundate despre Brigada Abraham Lincoln, acei 2.800 de voluntari americani care au luptat în Spania în perioada 1937–1938 împotriva fascismului lui Francisco Franco. Brigada (sau batalionul, stricto sensu) a fost prima oară recrutată în iarna lui 1936/1937. Bărbații care s-au oferit să lupte—femeile s-au dus ca sore medicale—se aflau în marea lor majoritate pe la vârsta de 20 de ani. Veneau în special din zona New York-ului și erau predominant comuniști militanți. Deși o minoritate era reprezentată de stângiști neafiliați, aproape toți au acceptat conducerea Partidului Comunist (cel puțin pe durata Războiului Civil Spaniol).
În Spania, Brigada Lincoln a participat la aproape toate cele mai importante teatre de operațiuni, de la sosirea ei, în ianuarie 1937, și până la eroica părăsire a Barcelonei, în octombrie 1938. „Puteți merge cu fruntea sus”, le-a spus atunci deputata comunistă cunoscută ca La Pasionaria. „Sunteți istorie. Sunteți legendă”. Au fost, într-adevăr, numeroase victimele din rândurile Brigăzii Abraham Lincoln și o treime nu s-au mai întors în America.
Nu cred că realizăm încă foarte bine scara ofensivelor în care au fost implicați voluntarii americani ai Brigăzilor Internaționale. Ofensiva de la Brunete din iulie 1937, de pildă, la vest de Madrid, a văzut la luptă peste 50.000 de bărbați. Americanii care au căzut la Teruel în cumplitul ger al lui ianuarie 1938 s-au numărat printre cele 60.000 de victime republicane.
Cu toate acestea, Lincolnii nu puteau fi (chiar dacă, să spunem, nu vorbeau spaniola) complet naivi cu privire la politica și ideologia din Spania. Cei mai mulți au pretins în mod permanent că apărau pur și simplu democrația spaniolă împotriva fascismului. Putem accepta acest lucru drept adevărat, parte dintr-un curent pragmatic, non-ideologic. Și totuși, a fost vorba de o intensă linie politică partizană (a comuniștilor, mânați în luptă de prioritățile geopolitice sovietice), nu doar de o simplă strategie de bun-simț.
Așa cum remarcase chiar George Orwell luptând de partea milițiilor POUM, ideea că războiul se purta doar pentru a înfrânge fascismul și apăra democrația „era o atitudine pe care nimeni nu putea s-o aibă la nesfârșit. Toată lumea, indiferent de cât de reticent a făcut-o, a ales până la urmă una din tabere”. Avusese loc o mare revoluție socială în Spania și mai ales în Catalonia toamnei anului 1936, iar pentru mulți muncitori spanioli, ideea anarhistă a POUM că „războiul și revoluția sunt inseparabile” a avut mai multă noimă decât linia oficială comunistă. Tot astfel au ajuns să aleagă o tabără și Lincolnii și să-i privească pe anarhiști ca pe inamici ai Republicii.
Experiența voluntarilor din Brigada Lincoln după reîntoarcerea în Statele Unite ne amintește pregnant cum anticomunismul postbelic a început cu mult înaintea turnurii anticomuniste a administrației Truman. FBI-ul a dat buzna peste biroul Veteranilor Brigăzii Abraham Lincoln în februarie 1940, iar armata americană i-a discriminat pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial pe cei care fuseseră așa-numiții „anti-fasciști prematuri”. În anii 1940 și 1950, foarte mulți dintre foștii membri ai Brigăzii Lincoln din Spania au ajuns în fața Comitetului pentru Activități Neamericane, au fost hărțuiți permanent, puși pe liste negre sau închiși pe anumite perioade. Pentru cei mai mulți dintre Lincolni, povestea războiului civil a rămas experiența cardinală a vieților lor.
Această stângă americană a mai apucat să fie încă o dată acceptată în arena politică (dincolo de lumea îngustă a Partidului Comunist din Statele Unite) prin acele mișcări pentru drepturi și libertăți civile din anii 1960. Am văzut, de asemenea, veterani ai Brigăzii Lincoln protestând împotriva Războiului din Golf în 1991. Desigur, cu toții au comis genul de erori pe care le-a făcut întreaga mișcare comunistă stalinistă, însă tot ei au reprezentat și tot ce-a avut mai bun mișcarea: energie, curaj, voința de a înfrunta cele mai complicate chestiuni.
Au existat diferențe mari, substanțiale, între anticomuniștii americani care disprețuiau toate formele de comunism și pe toți comuniștii, și cei care constituiau pur și simplu o opoziție intelectuală la ideea comunistă. Probabil că a fost tocmai inabilitatea acestor anticomuniști (de tipul Joseph McCarthy) de a face distincții între diferitele forme de comunism cea care a dus la așa-zisul anticomunism de tip „gaură neagră”. Acest termen descrie perfect maniera în care întreg comunismul american a ajuns să fie perceput ca diabolic, creându-se astfel un absolut și definindu-se clivajul dintre Statele Unite „bune” și comunismul „malefic”. În cele din urmă, o gaură neagră care avea să absoarbă întreaga societate americană în logica sa maniheistă...