Peisajul politic american nu a ajuns să arate într-atât de halucinant peste noapte. Fost consilier al lui Ronald Reagan și coordonator al campaniei prezidențiale a lui George H. W. Bush din 1988, republicanul Lee Atwater (1951–1991) a fost cel care a desăvârșit tactica de tip „pitbull” în politica de peste ocean. N-a fost deloc întâmplător faptul că văduva lui Atwater, Sally, declara într-un interviu din 2016 că Donald Trump îi aduce aminte de Lee. Știm, de altfel, și despre Mike Pence că este un admirator înfocat al „strategiei Lee Atwater”.
Așa cum ne amintea David Remnick anul acesta într-un articol publicat in The New Yorker, a fost nevoie de o boală fatală (tumoare cerebrală) pentru ca Lee Atwater să-și ceară scuze pentru mizeriile pe care i le făcuse fostului guvernator democrat de Massachusetts, Michael Dukakis (87 de ani), și chiar să-și publice târziile „regrete” în revista Life.
După alegerile prezidențiale din 2000, care i-au opus pe George W. Bush și Al Gore, sistemul cu două partide dominante s-a fracturat în două tabere militante, iar președinția Statelor Unite și Curtea Supremă și-au pierdut din credibilitatea pe care o avuseseră înainte. În urmă cu 20 de ani, Bush obținea funcția supremă în stat după o decizie târzie și controversată a Curții Supreme, deși Al Gore câștigase votul popular.
Știm, desigur, că democrațiile sunt sisteme fragile, vulnerabile în fața pierderii civilității, regulilor, toleranței, după cum mai știm că politica în istoria americană n-a fost decât arar recunoscută pentru înalta ei moralitate. Despre actualul climat politic înverșunat, esențializat prin scrutinului pentru Casa Albă din 2020, nu s-a mai auzit însă de prin prima parte a secolului XIX. Degradarea începută prin Atwater pare să fi zdruncinat azi întreg eșafodajul politicii americane. Toate acestea nu puteau veni într-un moment mai prost, când deja există peste 230.000 victime americane ale noului coronavirus și când ar trebui să asistăm la pași concreți privind reducerea emisiei de gaze în atmosferă, protecția ecosistemelor sau conservarea diversității biologice. În loc să participe la împingerea lumii către un viitor mai decent, Statele Unite tocmai s-au retras oficial din Acordul pentru climă de la Paris, iar revenirea în „club” depinde strict de câștigarea alegerilor de către Joe Biden (conform propriilor promisiuni).
Americanii, și prin ei lumea, irosesc luni și ani extrem de prețioși prin această negare privind viitorul planetei și responsabilitatea fiecăruia. Schimbarea din politica americană, dacă se va produce, va avea un impact esențial asupra vieții întregii planete. Însă indiferent care mai este speranța pe care ar putea s-o aibă progresiștii americani astăzi, ea depinde de înțelegerea normelor politice prevalente peste ocean. Nu pentru a le emula (God forbid, cum se spune), ci pentru a le schimba. Aceste „reguli”, duse la rang de artă macabră și spectacol grotesc de către Donald Trump, sunt, grosso modo, parte din trista moștenire a lui Lee Atwater.
Prăbușirea comunismului și absența unor dușmani detestabili evidenți a pus aripa dreaptă a politicii americane în fața unei nevoi: aceea de a descoperi o nouă amenințare. După cum ne-au relevat ultimele două decenii (cel puțin), acești războinici ai dreptei americane și-au fixat ca ținte ale propriei uri minoritățile liberale, LGBTQ, femeile, activiștii de mediu. Dreapta americană a avut întotdeauna nevoie de dușmani, chiar și atunci când a trebuit să-i inventeze. Moștenirea națională a acestei familii politice include McCarthy-ismul, afacerea Watergate, scandalul Iran-Contra, întreruperea activității guvernului, lovituri electorale de tot felul. Moștenirea locală a politicii de dreapta este un fel de „uită-te în altă parte” care tolerează crimele din ură, proliferarea armelor mortale, apariția milițiilor și o întreagă menajerie a extremismului politic.
Aceasta a fost logica puterii și confortului, înarmată cu filosofia „după noi, potopul”. Asemeni Marelui Inchizitor al lui Dostoievski, toți cei izvorâți din pălăria lui Atwater, și alții ca ei înaintea lor, s-au imaginat pe ei înșiși ca fiind extraordinar de practici și au privit publicul ca pe o turmă. În pofida aparențelor de astăzi, puterea și influența lor sunt la fel de vulnerabile precum cele ale managerilor Uniunii Sovietice în anii 1980. Ceea ce doresc Donald Trump și toți ceilalți din specia Lee Atwater este să cumpere oricât de mult timp le permite realpolitik-ul, pentru a acumula cât se mai poate acumula în anii care au mai rămas până când totul se va duce de râpă. Unii dintre ei știu cu siguranță că marile numere se mișcă inexorabil în defavoarea lor și, într-un viitor nu prea îndepărtat, îi vor îngropa. Problema este că ne vor îngropa și pe noi odată cu ei. Să o spunem direct: O asemenea politică este complet inadecvată pentru provocările secolului XXI!
Evident, niciunul din aceste fenomene nu-i exonerează pe democrați sau pe moderații din oricare tabără. Și ei sunt, sau au fost complici în vasta operă de corupere a democrației americane. Cu puține excepții, toți aceștia au părut niște neștiutori, lipsiți de curaj, inutili și neinspirați susținători ai cauzei săracilor, muncitorilor, generațiilor viitoare, ecosistemelor, speciilor pe cale de dispariție. A venit probabil timpul, la nivel local (al lor) și planetar (al nostru), să reexaminăm democrația americană și perspectivele ei.
La un nivel și mai profund, sarcina Statelor Unite ar fi aceea de a lucra la obținerea unei recalibrări morale și ecologice a ființelor umane în biosferă. Evident, americanii zilelor noastre nu și-au ales această „misiune” mai mult decât și-a ales generația celui de-Al Doilea Război Mondial să lupte împotriva nazismului sau cea a anilor 1860 să lupte împotriva sclaviei. O provocare rămâne o provocare. Din păcate (sau din fericire?), una care necesită o tranziție rapidă în cam toate aspectele vieții lor, materiale și politice deopotrivă. On va voir...