În noiembrie, pentru mine timpul se măsoară în zilele, apoi în săptămânile de după FILIT (23 – 27 octombrie), iar de la un punct încolo – în săptămânile, apoi zilele de până la Gaudeamus (4 – 8 decembrie). Cel mai important festival de literatură din România, dacă nu cumva din Estul Europei, pregătește publicul pentru cel mai așteptat târg de carte de la București, mulți invitați de la Iași revenind, în chip de cărți, la standurile editurilor prezente la Gaudeamus. O dată în plus – niciodată nu e în plus! –, cuvine-se a pune-n valoare rolul traducerilor, aceste punți care apropie culturile, într-o lume tot mai fragmentată. Despre toate astea – și multe altele! – vorbește Florica Ciodaru-Courriol, traducătoarea din franceză în română (printre altele, a volumului semnat de Florence Noiville, Milan Kundera. „Scrisul, ce idee!”, Curtea Veche, 2024) și din română în franceză (printre altele, a romanului Ioșca, de Cristian Fulaș, Peuplade, 2022), într-un interviu cu scriitorul, și el bilingv, Péter Demény (printre altele, traducător al lui Sándor Márai în română: Portretul unei căsnicii, Curtea Veche, 2024, despre care vom face vorbire, la Cartea la pachet), pentru revista Matca, din care îngăduie-mi-se să citez un mic fragment:
(...)
Florica Ciodaru-Courriol
Din cultura română faceți parte în mod nativ. În cultura franceză v-ați educat? Cum ați intrat în contact cu ea?
Eu am absolvit română-franceză și pe la mijlocul studenției am cunoscut un tânăr francez – proaspăt absolvent de limbi clasice, latină, greacă și franceză – și care urma să se specializeze în română. Avem o poveste de roman. A venit la Iași să predea limba franceză (trimis de Statul francez), și nu ne puteam căsători pentru că erau vremurile ceaușiste, în care o tânără utecistă se căsătorea cu un… imperialist occidental! Până la urmă am reușit, după vreo trei ani. El m-a abonat la reviste franțuzești, îmi trimitea cărți, frecventam Institutul Francez, vedeam filme date acolo, deci eu eram deja „introdusă“ în cultura franceză când am ajuns acolo. Intri într-o cultură cunoscându-i mai întâi limba, cunoscându-i literatura, istoria, mentalitățile, trăind în ea.
Aveți prietenii cu scriitorii?
Desigur. Dar a trebuit o vreme până să… Când am ajuns la Lyon, am fost cumva însingurați. Plecam de la Craiova, unde îi lăsasem pe Sorescu, pe Tudor Gheorghe, prieteni scriitori și poeți, ba și la București am mai lăsat câțiva. Jean-Louis abia își terminase studiile și nu avea nici el cunoștințe în lumea literară. Dar eu citesc foarte mult. Astfel am cunoscut și destui autori din Lyon. Mai întâi, în lumea universitară, unde unii mai și scriau, și încetul cu încetul ne-am făcut o rețea literară, mai ales scriitori și poeți, editori mai puțin.
Citeam și citesc și revistele literare, mă uitam și la traducerile de acolo, la ce se publică. În anii ’80, în afara celor trei mari români (Ionesco, Cioran și Eliade), literatura română însemna Virgil Gheorghiu, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase și Bujor Nedelcovici. Însă ei – în primul rând, dincolo de calitatea intrinsecă a operelor – pentru că erau dizidenți: când propuneam pe cineva din România, eram întrebați mereu dacă e disident. Pe Jean-Louis l-au întrebat asta și în legătură cu Eminescu…
Apoi au venit ultimii ani ai regimului și distrugerea satelor românești. Atunci am descoperit că numai un fenomen politic și social poate să deschidă ochii editorilor. S-a vorbit mult în presă despre distrugerea satelor și o editoare, Jacqueline Chambon, a hotărât să publice o antologie din La Lilieci de Marin Sorescu, cu un subtitlu semnificativ Chronique d’un village roumain. Colaborarea cu Jacqueline Chambon a fost lungă, fructuoasă, tot ea mi-a publicat și mie traducerea romanului Concert din muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu – care a primit titlul de Concert de Bach – sau Patul lui Procust de Camil Petrescu, a cărui versiune franceză cu titlul Madame T. i-a folosit colegului nostru norvegian spre traducerea în limba sa maternă, după cum ne-a mărturisit. (Iată ce important este ca un autor român să fie tradus într-o limbă de mare circulație!)
Revenind, am mai descoperit în anii 2000 că exista o editură în Elveția, Zoe, care a pornit o colecție, Les classiques du monde, acolo s-a publicat Pădurea spânzuraților în traducerea lui Jean-Louis Courriol. La lansare, editoarea a spus „Nu știu dacă voi face bani din asta, dar știu că am publicat o capodoperă“. E o replică pe care ne-o visăm cu toții!
Cam așa lucrăm noi: cercetăm care edituri sunt în peisajul literar și ce profil au, iar după aceea le abordăm.
Îl avem pe Matei Vișniec, pe Mircea Cărtărescu, pe Cristian Fulaș… Nici asta nu înseamnă că românii au talent?
Nu așa se pune problema. Cărtărescu nu poate fi multiplicat. Și niciunul dintre ei. Publicațiile din literatura americană nu merg de la sine pentru că s-a publicat deja Hamingway, Faulkner. Spațiul literar românesc mai are și alți autori de valoare. Unii poate prea modești pentru a se auto-promova. Așa a fost cazul cu Ion Vianu. Trăia de treizeci de ani în Elveția și nu a făcut nimic pentru a fi tradus, până când noi nu l-am propus unor editori, Jean-Louis i-a tradus Între violentă și compasiune și a și apărut anul trecut, chiar la timp, pentru că anul acesta s-a prăpădit sărmanul. Familia ne-a spus că a plecat cumva împăcat. Era un mare intelectual. Trebuie să știți că francezii nu numesc „intelectual“ pe oricine a făcut o facultate. Pe lângă faptul că ești inteligent și cultivat, mai trebuie să ai și o personalitate, o ținută socială pentru a avea dreptul la acest epitet.
(...)
Lucrați cu următoarea generație?
Cu generația de traducători? Dintre traducătorii de acum de literatură română, doi sunt foști studenți ai lui Jean-Louis Courriol. Pe de altă parte, când întâlnesc viitori „candidați“, aspiranți la visul de a se dedica traducerii, le spus studenților respectivi că trebuie să ai o altă meserie ca să trăiești dacă vrei să traduci din pasiune. Asta la capitolul tineri (viitori) traducători. Concret, nu, nu traduc cu un traducător mai tânăr cum am auzit că se mai practică, atâta vreme cât mintea mea este întreagă. Ar fi prea complicat din mai multe puncte de vedere. Cel mult dau sfaturi. Și încurajez când observ talent și aplicație.
La capitolul tinere generații de autori, da, colaborăm, desigur, cu tineri autori. Era să zic: vrând-nevrând, dacă mă gândesc la una dintre cele mai frumoase ocazii, cum este Festivalul Primului roman de la Chambéry, dedicat debutului în roman (nu în „proză“!). Structură deschisă către șapte limbi mari, plus româna. Ni se trimit acolo romanele și alegem trei dintre ele, clasate ca în sport. Primul (cel care a obținut cele mai multe voturi) este considerat laureat și invitat la prezentarea cărții și la întâlniri cu publicul la finele lunii mai din anul respectiv. Am ales-o astfel pe Doina Bădică, pe Corina Sabău, pe Maria Orban, pe Ioana Stăncescu, pe Emilia Faur. Printre autorii interesanți au mai fost Florin Irimia, Adrian G. Romila sau Cătălin Pavel. Pe acesta din urmă am reușit să-l impun apoi unui editor. Debutul său în roman se producea în același an cu cel al Martei Petreu, care a ieșit de departe pe primul loc. Nu o cunoșteam personal, dar Acasă, pe Câmpia Armagedonului este, incontestabil, un reper pentru literatura română. A fost publicată în traducerea mea în Elveția, la editorul lui Mateiu Caragiale și al lui Blaga, l’Âge d’homme, care a trecut acum sub umbrela editurii Noir sur Blanc. Anul acesta, alegerea va fi dificilă, sunt multe cărți de debut bune. Mulți autori tineri, dar una dintre ele nu e semnată de o „puștoaică“, ci de Angela Martin și, (dar aici vorbesc în numele meu, nu al festivalului) este o narațiune captivantă, surprinzător de verosimilă, reflectând o istorie a societății românești și a Ardealului, mai ales, cu o acuitate de invidiat, nici nu mi-am dat seama când am citit cele 533 pagini. Este doar o paranteză de cititoare.