Hannah Arendt (1906–1975) nu poate fi pe deplin înțeleasă fără o lectură aprofundată a modului în care vedea ea natura politicului și a politicii, precum și sfidările ce se nasc atunci când reflecția și acțiunea sunt desprinse una de cealaltă. Pentru această mare gânditoare anti-totalitară, stalinismul a reprezentat deopotrivă abolirea și exacerbarea politicului. La fel și național-socialismul. Politizarea absolută coincide cu depolitizarea universală. Atunci când totul este invadat de politic, nimic nu mai este politic în sensul clasic al acestui termen.
Parcurgerea teoriei acțiunii politice la Hannah Arendt reprezintă nu doar un exercițiu de erudiție, ci și unul de înțelegere a lumii în care trăim. The Promise of Politics, tradusă în 2010 la Humanitas ca Făgăduința politicii, negociază cu noțiunea de „acțiune politică” și întreg spectrul de operații logice care decurg din definiția arendtiană a acesteia. Pe linia sugerată de Jerome Kohn în Introducerea volumului, Hannah Arendt a privit acțiunea ca pe asumarea unor riscuri în vorbe și fapte în compania egalilor, debutul a ceva nou cu efecte necunoscute, întemeierea spațiului public, precum și făgăduințele făcute celorlalți sau iertarea lor. Pentru Arendt, niciuna din aceste acțiuni nu trebuie asumată separat, ci doar ca pluralitate.
S-a spus adesea că Hannah Arendt estetizează acțiunea doar pentru a depăși instrumentalizarea sa platonică sau că dimensiunea polemică a teoriei derivate de aici, una perfect orientată spre performanță, este esențială pentru păstrarea pluralității. S-a mai spus, de asemenea, că această concepție asupra acțiunii datorează mult estetizării antiplatonice a acțiunii așa cum o vedea Nietzsche, sau că cei doi împreună, Arendt și Nietzsche, ar promova libertatea de acțiune nesuverană, descentralizată, „dincolo de bine și de rău”.
Această cheie de lectură a filosofiei arendtiene pare, într-adevăr, foarte diferită de tipul consensual de interpretare oferit, de pildă, de către Jürgen Habermas. Pentru acesta din urmă și alți câțiva gânditori, teoria acțiunii la Arendt accentuează tocmai diferența dintre politica dialogului, persuasiune și acord, pe de-o parte, și politica interesului, strategiei și eficienței, de cealaltă. În acest sens, contribuția principală a Hannei Arendt la teoria politică pare a fi salvarea esenței intersubiective a acțiunii politice („a acționa împreună”) din fața amenințării uzurpării tehnocratice a practicului.
Așadar, sub zodia primei grile de lectură (să-i spunem cea „nietzscheană”), ne putem întreba dacă nu cumva antiplatonismul Hannei Arendt girează o polemică subiectivă? Dacă nu cumva Arendt a fost prea puțin conștientă de pericolele care incumbă într-o polemică nerestrictivă, distorsiuni care pot tinde să submineze înseși condițiile acțiunii politice (pluralitate, egalitate, etc.)? În fine, dacă nu cumva accentul său nietzschean pe tendințele reductive ale interpretării morale o conduc către marginalizarea „momentului etic” în acțiunea politică?
După ce a publicat Originile totalitarismului în 1951, lucrare fundamentală în care sunt analizate cu maximă acribie mecanismele ce stau la baza instaurării regimurilor totalitare, Arendt s-a lansat într-o mai profundă investigare a gândirii politice occidentale, de la Platon la filosofia marxistă. Din acest punct de vedere, Făgăduința politicii devine retorica arendtiană asupra eșecului respectivei tradiții de gândire în a explica acțiunea umană. Volumul despre care vorbim aici este, în fapt, rezultatul altor două tomuri niciodată materializate, lucrări pe care Arendt ar fi intenționat să le dedice, în anii ’50, elementelor totalitare prezente în marxism (chestiune omisă intenționat din Originile totalitarismului) și unui tip de incursiune în experiența politică per se.
Cartea (Făgăduința) prezintă o structură logică, pe firul narativ al originii, evoluției și punctului culminant al tradiției gândirii occidentale: în prima parte, câteva repere analizate de Arendt sunt Socrate, Aristotel, Sf. Augustin, Montesquieu, Hobbes, Hegel, Marx, ș.a.m.d.; în a doua, autoarea discută percepția noastră asupra politicii și acțiunii politice. În măsura în care gânditoarea germană îndeamnă mai degrabă la o abandonare a prejudecăților în legătură cu politica și nu la o abdicare de la politică, morala cărții este una încurajatoare.
În contextul în care standardele tradiționale par a fi depășite, constatarea Hannei Arendt devine enunț: „Indiferent dacă servesc binele sau răul și indiferent de sursa lor, toate regulile care pretind că guvernează acțiunea umană din afara ei sunt apolitice sau chiar antipolitice”. Pentru Arendt, standardele născute din pluralitatea umană sunt singurele valide și reprezintă adevărata condiție a politicii. O altă idee-forță a acestui minunat volum vizează ruptura dintre gândire și acțiune, dintre filosofie și politică: pentru marea gânditoare germană, însăși tradiția gândirii politice occidentale se naște din/odată cu această „ruptură”, după cum, la fel de bine, tot această „ruptură” se află la originea prejudecăților și preconcepțiilor noastre politice.
La rigoare, Hannah Arendt nu construiește doar o filosofie a politicului (și am spune că o face aproape involuntar, de vreme ce le recomanda ea însăși studenților să uite de toate teoriile și să gândească), ci și un techne aparte referitor la recuperarea întru folosire a evenimentelor trecutului, în sensul în care a te gândi la acestea înseamnă a ți le reaminti.
Practic, ceea ce încearcă Arendt să facă aici este să abolească perspectiva ideologică și ideologizantă a „lucrului cu istoria”. Așa cum scria chiar ea în Făgăduința politicii, „capacitatea de a vedea același lucru din numeroase puncte de vedere rezidă în lumea umană; ea reprezintă pur și simplu schimbarea punctului de vedere dat nouă de natură cu cel al altcuiva, cu care împărtășim aceeași lume, din care ia naștere o adevărată libertate de mișcare în lumea noastră mentală, comparabilă cu libertatea noastră de mișcare în lumea fizică”. O adevărată configurație a nuanțelor!