Arhitectul cultului

Arhitectul cultului

Dumitru Popescu bănuiește că aș dori să exonerez cumva perioada cominternistă prin formularea ideii că a doua etapă, de după 1965, „a fost la fel de rea, dacă nu și mai și decât cea dirijată milimetric de hegemonul de la răsărit și agentura lui oploșită în România”. Îl include dl Popescu în această agentură pe un Emil Bodnăraș, fost spion sovietic, unul dintre membrii grupului lui Dej direct responsabil pentru de-sovietizare prin menținerea stalinismului național? N-aș zice, citind frumoasele cuvinte pe care le are de rostit despre cel care a sovietizat armata română. Dl Popescu se dovedește îngrijorat de faptul că m-aș fi lăsat manipulat și îmi reamintește în ce valori au crezut cândva părinții mei: „Îmi pun întrebarea: în numele cărui tiranic (și efemer) considerent a făcut acest compromis principial radical descendentul adversarilor lumii guvernate de crâncena putere a banilor (cu toate gravele lor erori, aceia se revendicau, totuși, de la un țel uman etern imperios”. Pe pagina următoare, autorul îl numește pe C.V. Tudor „un tipic intelectual de stânga”. Suntem în plină anarhie conceptuală: după Dumitru Popescu, tatăl meu, om al stângii radicale, fost voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania, oameni ca el, de la Valter Roman și George Macovescu, la Mihail Florescu și Tudor Bugnariu, ar fi făcut parte din aceeași familie a stângii cu autorul poemelor antisemite din volumul Saturnalii și al pamfletelor rasiste din România Mare. Socotește dl Popescu populismul fascistoid drept o expresie a stângii politice? În ce mă privește, am rupt cu paradigma marxistă cu foarte mulți ani în urmă, am explicat în repetate rânduri motivele intelectuale și morale care au determinat această despărțire.

Teroarea este deplânsă în aceste memorii numai în măsura în care ea afecta aparatul. Eliticidul, spre a relua formularea profesorului Virgil Nemoianu, l-a lăsat rece pe acest ideolog îndrăgostit de scheme abstracte. Persecuția intelectualilor în anii lui Dej, mai ales în 1958—1959, i-a lăsat un gust amar lui Dumitru Popescu, însă ideologul a acceptat-o fără să miște în front. A asistat îngrețoșat la înscenarea împotriva Miliței Petrașcu, a lui Mihail Andricu și a grupului lor, dar n-a schițat nici cel mai mic gest de dezaprobare. Nu pare să știe mare lucru despre Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, N. Steinhardt, Nicolae Mărgineanu, Alice Voinescu, Dinu Pillat ori N. Carandino. O fi citit oare memoriile doamnei Annie Bentoiu?

După 1965, când avea să fie unul dintre succesorii lui Răutu, Popescu a contribuit decisiv la articularea noului cult al personalității. Presupusa aversiune pentru cultul lui Stalin nu l-a vindecat de voluptatea ditirambilor (să recitim discursul său la Congresul al XI-lea). Eseurile lui Popescu din Scînteia (pe care a condus-o după 1965) erau scrise alert și propuneau o oarecare deschidere. Ele dădeau măsura limitatei liberalizări a perioadei 1965—1968. În anii următori, ideologul avea să-și descopere vocație de romancier. În fapt, ar fi el însuși un subiect pentru un roman. În eseul său despre Soljenițîn, Georg Lukács chiar sugera ideea unui posibil mare roman despre un ideolog al stalinismului, cultivat, iluminat și fără îndoieli, gen József Révai. Membru al Comitetului Politic Executiv, Dumitru Popescu a rămas până la sfârșit în anturajul lui Ceaușescu și a continuat să plăsmuiască ficțiuni utopice cu grave consecințe sociale. Discipol al lui Răutu, nu a avut nicicum vocație de eretic. Omul care se jura că detestă poncifele irespirabile, cel care a făcut în repetate rânduri elogiul subiectivității creatoare, a rămas până la capăt ostatecul unor năluciri ideologice. Când alții mișcau în front, el continua să defileze cu turma.

Memoriile sale abundă în aceleași extenuate și extenuante clișee despre exploatare, lupta de clasă, complotul gorbaciovist și câte altele. Pe de altă parte, pentru cei care studiază câmpul intelectual din acei ani, distribuția raporturilor de forțe în aparatul ideologic, rolul școlilor de partid și al secției de propagandă și presă, intervenția directă a liderului partidului în cristalizarea retoricii puterii, articularea discursului totalitar în diversele etape ale regimului, aceste memorii oferă importante informații care, firește, trebuie tratate cum grano salis. Seria de volume semnate de Dumitru Popescu, peste o mie de pagini, reprezintă un mesaj din alte timpuri, prolix, încețoșat și auto-compătimitor, dar util pentru cei care vor să înțeleagă geneza și tehnicile cultului personalității, mecanismele înregimentării mentale, structurile heteronomiei, metabolismul auto-înjosirii, miturile esențiale ale sistemului simbolic pe care îl putem numi religia politică a socialismului lui Ceaușescu.