Aritmetica dezastrului

Efectul de dăunător parazit și egoist al omului începe să se risipească. Poate scăpăm și de încălzirea globală. Și dacă nu noi, atunci pinguinii și pangolinii.

Dar beneficiile acestui anotimp în infern se răsfrâng și asupra celor care au combinezoanele de protecție potrivite. Cei care sunt imunizați cu conturile, dosarele de cadre și relațiile potrivite pentru vremuri de boleșniță. Sunt unii care se pricep să extragă laptele și mierea din crizele economice și sociale, și să aibă beneficii la care alții nici nu visează pe timp de supergripă. Ca în orice război, furnizorii de echipamente militare sunt în prima linie a câștigătorilor, alături de virus și de pompele funebre. La urma-urmei, pentru a transforma hecatombele victoriei (cu lista ei interminabilă de victime și daune materiale) în prilej de sărbătoare și pagină de aur în analele istorice, învingătorilor le trebuie mult cinism.

Avem și noi învingătorii noștri care demonstrează că poate pieri lumea, spiritul antreprenorial trebuie să trăiască. Au dovedit-o marile magazine și furnizorii acestora chiar în primele zile de panică generalizată când oamenii se călcau în picioare pentru hârtie igienică și făină. În chiar acele zile prețurile la unele produse de bază s-au dublat, piețele agroalimentare au turbat, aluatul la pâine a explodat iar economiștii ne-au explicat cu cinismul acela pe care-l inspiră mereu aritmetica dezastrului că e normal să se întâmple așa ceva, de vreme ce prețul e stabilit de raportul dintre cerere și ofertă, chiar dacă pentru a-i crește prețul, produsul e scos de la raft și vândut pe piața neagră (pe siteurile de ocazii, de pildă). Așadar, nu ar fi vorba despre cinismul comercianților, economia neavând obraz și nici vreun centru nervos al moralității, ci despre mâna invizibilă care poate intra nestânjenită în buzunarul consumatorilor hipnotizați de frică. Nu ai resurse, nu cumperi. Chiar dacă de cumpărăturile acelea depind sănătatea și viața ta. Doar când ajung în buzunarul speculantului, banii nu au miros. Sau poate că nu se mai distinge de mirosul de peșteră al comerciantului. Poate-se ca, peste vremuri, istoria să consemneze, pe lângă lupta din prima linie dusă de infanteria medicilor, asistentelor, brancardierilor, pompierilor, polițiștilor și a multor altor anonimi care încearcă, de multe ori prost înarmați și depășiți numeric, să limiteze efectele pandemiei, și invazia subterană a vectorilor de viroză morală și mortală care sunt marii profitori (economici, politici) ai acestei perioade, hrănindu-se mereu cu compostul rămas în urma distrugerii și haosului.

Într-o perioadă în care somnolența instituțională și carantina opiniei publice ne-au băgat în izoletele digitale cu tot cu instinctele noastre morale, economia merge duduind înainte, chiar dacă pe trasee subterane. Căci, în pline dezastre ale războiului, câștigă cei care-și păstrează sângele rece și mâna pe trăgaci. De pildă, o tutungerie din Giurgiu a făcut bani frumoși (vreo 56 de milioane de lei) vânzând măști chirurgicale la suprapreț. Adică în loc de 10 lei, cât se spune că ar fi făcut până mai ieri în contractele de stat, le vindea cu 32. De altfel, după o investigație sumară online, se poate vedea că chiar și prețul inițial pentru tipul de mască oferit de tutungeria din satul giurgiuvean, adică 10 lei, era dublu față de ceea ce se găsește pe piață. Dacă ar fi fost vândute la crâșma din sat, pe datorie sau pe țuică, ar fi fost doar un alt exemplu de speculă din care avem exemple zilnice de când epidemia „ne-a apropiat, ne-a solidarizat” etc.

E vorba însă despre contracte cu guvernul României care a semnat și parafat această înțelegere speculativă cum a făcut-o și cu firma Viggo Fashion unde strălucește steaua îmbătrânită și penală a lui Cătălin Botezatu. Această firmă a încheiat un contract cu guvernul României pentru combinezoane și viziere de protecție. Spre deosebire de vizierele de plastic realizate de studenții mediciniști bucureșteni care le dau cadrelor medicale pe gratis, statul plătește pentru linia de fashion COVID primăvară-vară a lui Botezatu aproape 90 de milioane de lei. Unii spun că la prețul de 90 de lei combinezonul, își cumpără mai degrabă niște saci de gunoi din supermarket și-și improvizează ei haine de protecție. Ar costa trei lei unul. Poate că nu au cristale Swarowski, dar la ce ar folosi? Mai mult, firma lui Botezatu ține la calitate și de aceea combinezoanele urmează să fie livrate peste o lună și jumătate, adică după primul (sperăm că singurul) vârf de contaminare cu coronavirus în România. Cine are pile poate face Paștile în noile combinezoane.

Toate acestea sunt necesare, desigur. Scumpe, dar necesare. Spitalele încep să se închidă unul după celălalt din pricina faptului că medicii se contaminează din lipsa dezinfectanților, combinezoanelor de protecție, a măștilor chirurgicale sau a mănușilor. Pandemia ne-a lovit în plexul solar venind parcă din senin. Nu suntem noi pregătiți de intemperiile anotimpurilor, de zăpezile din iarnă, de ploile torențiale din primăvară și toamnă sau de arșița verii, cum am fi putut fi în fața unei catastrofe care ne lovește pe neașteptate?

Din senin... Oare? Există documente care demonstrează că politicienii fuseseră informați încă din ianuarie 2020 de iminenta expansiune a epidemiei cu coronavirus. Organizația Mondială a Sănătății discutase încă de la sfârșitul lui ianuarie despre rapiditatea și mortalitatea virusului ba chiar stabilise un cadru procedural. Institutul Național de Sănătate Publică adopta încă din 23 ianuarie 2020 un instructaj pentru prevenirea și controlul infecțiilor cu noul coronavirus în unitățile sanitare. În acest instructaj sunt descrise simptomele timpurii ale bolii și sunt stabilite „precauțiile standard pentru toți pacienții”, adică igiena mâinilor și a căilor respiratorii, utilizarea echipamentului individual de protecție (PPE), curățarea și dezinfectarea mediului. Pacienții trebuie să poarte mască și, în general, trebuie aplicate cu strictețe măsurile de igienă în caz de tuse și strănut. Astăzi, toate aceste recomandări sună bine cunoscut, chiar banal, însă strănuturile de atunci ar fi trebuit să reprezinte un semnal de alarmă generalizată. Abia acum câteva zile (pe 23 martie) a fost înregistrat în Parlament un referat trimis de Direcția generală de sănătate publică (departament al Ministerului Sănătății) în care se spunea că România trebuie să asigure „gestionarea infecțiilor cu noul virus, inclusiv supravegherea activă, depistarea timpurie, izolarea și tratamentul cazurilor.” Așadar, două luni i-au trebuit acestui glonț să atingă tâmpla politicii românești. Normal că părea „din senin” de vreme ce politicienii se luptau prin alte tranșee, în alte războaie. Era perioada în care niciun guvern nu era real, toate erau demise sau propuse pentru învestire. Nici nu se mai știa cine e prim-ministru: Orban demisionatul, Câțu sau tot Orban renominalizatul? Sau Klaus Iohannis?

Acum ne jucăm de-a armata, păzindu-i pe oameni din turelă, în marile piețe, de propria lor nepăsare. După ce s-a publicat Ordonanța militară 3 care instaurează carantina quasi-totală (lista excepțiilor e comică: se pot face exerciții fizice, doar doar o dată pe zi și în apropierea casei, poți ieși cu animalul de companie – a existat un glumeț care și-a scos peștișorii aurii la plimbare iar altul a venit cu calul la maternitatea unde era soția lui), armata a ieșit cu arma la spinare să ne păzească de noi înșine. Trebuie să ai cu tine o declarație tip în care trebuie să spui de unde și unde vrei să mergi, de ce și cât timp. Altminteri, #staiacasă sau #plăteștiamendă. Plimbăreții au fost amendați copios (nu știm dacă și vindecați).

E o inutilă și de prost gust demonstrație de forță care vrea să ne facă să uităm lunile de nepăsare. Așa cum de prost gust este și semicenzurarea știrilor referitoare la epidemie. Dar toate acestea au rostul lor: să ne facă să credem că avem de-a face cu o clasă politică responsabilă, să uităm astfel o întreagă istorie de politicianism cinic, indiferent la adevăratele probleme ale unei țări cu closetul în curte, fără apă să se spele douăzeci de secunde după fiecare contact cu exteriorul, fără știință de carte, abandonată, expropriată de instinctele de conservare pentru a asigura protecția și imunitatea clasei politice. Și poate să vedem cine sunt adevărații noștri șefi: comandantul suprem, șeful poliției, șeful de la descarcerări și Bogdan Anicescu, simpaticul lor traducător în limbaj mimico-gestual, pe care acum mulți l-ar vrea prim-ministru, pentru că se descurcă cu semnele.

Pe lângă deceniile de corupție generalizată, politicianism sulfuros și demagogic, neglijență și incompetență criminală (care cad, în mare măsură, în cârca PSD-ului și sateliților săi), România a pierdut la pokerul politic jucat de partide, în primul rând de PNL, un timp foarte prețios, două luni, irosit cu politicienii care ironizau sau minimalizau pericolul, își trăgeau scatoalce și reciclau cadrele din teritoriu pentru a avea dosar corespunzător cu bazinul politic în care se scaldă politicienii proguvernamentali. Două luni: un timp în care România ar fi putut profitat de puținul credit economic (torpilat cu insistență de infatigabilul domn Câțu) pentru a împrumuta mai ieftin niște bani să-i investească în infrastructura de apărare antiepidemică. Nu strica să avem un ban pus deoparte pentru criza care se întrevedea. S-ar fi putut cumpăra niște spitale de campanie, corturi pentru carantină, consumabile, teste și, în primul rând, timp prețios pentru depistarea timpurie a cazurilor de boală. N-ar mai fi stat la mâna lui Botezatu sau a crâșmarului din Giurgiu. Se puteau stabili filtre la graniță pentru a-i testa pe cei care intră în țară.

Dar ocupați să facă pe mama și tata răniților nației, cum ar mai fi putut politicienii face și desface guverne, cum ar mai fi putut trage ițele pentru alegeri anticipate? Nu i-au preocupat sănătatea și educația vreme de atâta amar de vreme, de ce i-ar preocupa acum? Acum doar culegem roadele lipsei de investiții în aceste domenii strategice. Căci nu investițiile în armament sau în borduri ne învață să ne spălăm pe mâini și să ne informăm în legătură cu virusurile care contaminează politica și societatea. Cum nu ne învață nici să avem spirit critic și să nu mai cedăm crizelor de nervi produse cu vrere de la liderii politici, să ne consumăm aiurea energia și spiritul critic. Educația și sănătatea (trupească, mintală) ne-ar fi făcut, dacă se investea susținut în ele, să eliminăm actuala clasă politică, ba chiar să dezinfectăm mediul, pentru a nu mai fi posibilă contaminarea cu asemenea politicieni.

Dar cele două luni de nepăsare din vremea expansiunii virusului fac cât treizeci de ani de corupție. În cele două luni, sute de asistente, infirmiere sau doctori au ajuns propriii pacienți, după ce testele lor de coronavirus au fost pozitive. Spitale sau secții întregi au fost închise după ce au fost infectate cu coronavirus pentru că nu există substanțe dezinfectante, măști, combinezoane și mănuși. Pacienții au slabe speranțe să învingă pneumonia întrucât nu există ventilatoare cu care să contracareze înecarea cu fluid a plămânilor. Activitatea curentă a spitalelor a fost sistată, iar triajul devine tot mai restrictiv: se primesc doar urgențe și cazurile grave de infecție cu coronavirus, se amână biopsiile, iar alte operații vitale sunt împinse către coada listei de priorități de numărul tot mai mare de pacienți îmbolnăviți. Într-un cinic joc al probabilităților și statisticii, moartea se abate mai degrabă asupra celor care au co-morbiditățile pe care acum spitalele nu le mai tratează, considerându-le secundare ca importanță, din lipsă de cadre medicale, consumabile, medicamente, spațiu, fonduri. Mor bolnavii cronici, cei canibalizați de boli lente, dar ucigătoare, ca diabetul sau disfuncțiile coronariene. Unii dintre ei nu mai au medicamente pentru că programele naționale sunt varză și nu mai are nimeni timp să le pună pe picioare. Abia acum se plânge de dorul zecilor de mii de medici plecați din țară, alungați tocmai de nepăsarea și cinismul celor care azi apar la televizor și vorbesc despre o conspirație a prostiei și corupției.

Undeva, pe acest câmp de luptă, îl vedem pe Victor Costache, fostul ministru al Sănătății, punând pușca jos și dispărând în spatele unor perdele de fum. A lăsat o corabie în derivă, gata de naufragiu. Și un echipaj în stare de șoc văzând grabnica retragere a căpitanului. Demisia lui avea loc după ce propusese, târât de o viitură demagogică declanșată de primărița Capitalei (care pleda pentru testarea tuturor bucureștenilor de peste 65 de ani), că va testa toată populația Bucureștiului. Toată. Adică vreo trei-patru milioane de oameni (mulți locuind în oraș clandestin și fără acte). Când nu ai suficiente teste pentru medicii sau polițiștii din întreaga țară, când nici chiar testele existente nu sunt cu totul relevante (au o rată destul de mare de eroare), când sistemul medical stă să plesnească din toate încheieturile, anunțul nu putea fi decât o glumă macabră, drept care a și stârnit o întreagă cacofonie de comentarii și ironii pe paginile de socializare și în cele ale ziarelor.

De rușine sau pentru că nu vrea/poate să explice unele probleme de integritate (unii spun că, de fapt, ar fi fost legat sentimental și contabil de unele atribuiri de contracte), ministrul și-a dat demisia, doar pentru a fi înlocuit de secundul lui, PNL-istul Nelu Tătaru, alt susținător al testării în masă a bucureștenilor.

Această propunere fantasmagorică este, firește, un nou prilej de a deschide răni provinciale pe care suta de ani de la Marea Unire părea să le fi cauterizat. Prost, cu cicatrice neplăcute, dar definitiv. „Să-i testăm pe Mitici, că sunt mai sensibili!” „La București, a fost o formă modificată a virusului, că are și virusul o demnitate” etc. cam acestea au fost comentariile opărite ale internauților, chiar dacă Bucureștiul de acum este format pe jumătate din navetiști, după ce comunismul i-a distrus trama, legendele și potențialul cu buldozerul, făcând din Capitală o sumă a tuturor neputințelor și lașităților noastre. Drama s-a transformat în farsă. E felul în care traducem noi, în stil caragialian postmodern, Moartea la Veneția. Se pare că nu mai avem finețea etică să distingem o lacrimă de emoție, de una de durere și cu atât mai puțin de una de plăcere.

În țara vulcanilor noroioși și a dinozaurilor pitici, un rictus de plâns consumă la fel de mult efort fizic și emoție ca un zâmbet. Nu degeaba se laudă românii că au inventat o nouă categorie estetică: râsu-plânsul. E mai mult ca oricând de actualitate: când contemplăm România de azi, inevitabil ne dau lacrimile.