E o bucurie – şi o onoare, ca traducător al magistralei lucrări O Istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau, Cartier, 2005 – să aflu de existenţa unei Zile Internaţionale a Heraldicii (fr. La journée internationale de l’héraldique; en. International Heraldry Day; ru: Международный день геральдики), sărbătorită pe 10 iunie – după cum aflu din comunicatul Comisia Naţională de Heraldică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova.
Ce alt cadou mai potrivit decât anunţarea unei noi lucrări de Michel Pastoureau, Regele ucis de-un porc, a cărei traducere în română tocmai am încheiat-o, urmând să vadă lumina tiparului la Editura Cartier, din care vă propun – în avanpremieră – un mic fragment ce are de-a face cu heraldica:
* * * * * * * * * * *
Crearea armoariilor regale
Să revenim la curtea Franţei şi în anturajul regal de la mijlocul secolului al XII-lea. Să fi adoptat oare în acel moment Ludovic al VII-lea armoariile, să se fi lăsat de la bun început cucerit de această modă nouă sau unii dintre feudatarii săi i-au luat-o înainte? În acest caz, ce rol au jucat abatele Suger şi Sfântul Bernard? Până la dispariţia lor în 1151 şi 1154, ei sunt influenţi pe lângă regele Ludovic al VII-lea, primul în ce priveşte ritualurile şi însemnele puterii, cel de-al doilea în tot ce are a face cu relaţiile regelui şi ale regatului său cu lumea spirituală. Sau trebuie să situăm această adoptare a armoariilor pentru mai târziu, către sfârşitul domniei sale, atunci când Cerul în sfârşit i-a dat monarhului un fiu pe care-l aştepta demult, viitorul Filip August, născut în 1165? Alegerea noilor arme regale, cu un decor cosmic de netăgăduit, ar însemna un fel de omagiu adus lui Dumnezeu şi Fecioarei, protectoarea regatului. Dar poate că trebuie să situăm evenimentul şi mai târziu, adoptarea armoariilor nefiind opera regelui Ludovic al VII-lea, ci a fiului său, acel Filip care va urca pe tron în 1180, la vârsta de 15 ani?
În această problemă a datării heraldiştii nu au căzut de acord. Din contră, ei se înţeleg în schimb de a vedea în noul scut regal, de azur, semănat cu flori de crin de aur, punerea în blazon a celor două atribute ale Fecioarei despre care am vorbit mai sus. Heraldica prelungeşte în cazul dat practicile anterioare şi continuă, mai mult ca niciodată, s-o transforme pe regina Cerurilor în regină a Franţei. Emblemele sale, albastrul şi crinul, ambele simboluri ale purităţii, par să cureţe în mod simbolic dinastia şi monarhia de vechea pată de ruşine şi prin însuşi acest fapt să şteargă amintirea sinistrului porcus diabolicus din luna octombrie 1131. Acolo unde practicile de pietate şi de penitenţă ale lui Ludovic al VI-lea, apoi ale lui Ludovic al VII-lea au eşuat, Fecioara pare să fi reuşit: albastrul şi crinul se arată în cele din urmă mai puternice decât porcul regicid. Prin alegerea acestor două embleme, regele, dinastia şi monarhia şi-au regăsit o parte din demnitatea lor, totodată înnoind alianţa ce uneşte regatul Franţei cu regatul Cerurilor.
La drept vorbind, alegerea albastrului şi a crinilor nu s-a făcut printr-o singură decizie. Probabil că înainte de a adopta nişte adevărate armoarii, codificate conform noilor reguli ale blazonului aşa cum sunt puse la punct treptat în ceea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, regele Franţei s-a mişcat într-o ambianţă şi în nişte decoruri pe care le-am putea califica drept „pre-heraldice”. Înainte de a adopta definitiv armoariile, Ludovic al VII-lea a trebuit să recurgă din ce în ce mai frecvent la imaginea crinului şi la albastru pentru a se pune în scenă. Stofele, veşmintele, însemnele, ceremoniile trebuie să fi jucat în acest domeniu un rol important, fie încă în timpul vieţii abatelui Suger şi a Sfântului Bernard, fie la scurt timp după moartea acestora. Poate chiar la începutul cruciadei, în primăvara lui 1147. Sau la întoarcere, în toamna lui 1149. Sau, mai cu seamă, cu ocazia celei de a doua căsătorii a suveranului cu Constance de Castille şi încoronarea acesteia ca nouă regină a Franţei, la Orleans, în februarie sau martie 1154. Sau şi mai târziu, cu ocazia celei de a treia căsătorii cu Adèle de Champagne, încoronată regină a Franţei în catedrala Notre-Dame de Paris în luna noiembrie 1160. Ne putem imagina întreaga biserică tapiţată cu flori de crini şi cu albastru cu această ocazie. Anume această a treia soţie îi va dărui, în sfârşit, un fiu, în 1165. Acesta va fi numit atât Dieudonné (Dat de Dumnezeu), deoarece tatăl său aştepta naşterea sa de peste un sfert de veac, cât şi Filip, în amintirea fratelui mai mare al regelui, victimă nefericită a unui porc vagabond, în 1131. Viitorul Filip August poarte numele unui unchi pe care nu l-a cunoscut, mort cu peste treizeci de ani înainte de naşterea sa!
Sigiliile regale, obiecte investite cu o puternică dimensiune politică, dinastică, juridică, liturgică şi simbolică, ne ajută oare la identificarea datei de adoptare a armoariilor cu flori de crin? Cel al lui Ludovic al VII-lea, a cărui matriţă a fost probabil gravată încă din 1137, la scurt timp după urcarea sa pe tron. Pe faţă, regele este reprezentat en majesté, ca şi predecesorii săi: aşezat pe tron, încoronat, văzut din faţă, el ţine în mâna dreaptă un fel de motiv vegetal în formă florală, iar în mâna stângă un sceptru ce se termină prin acelaşi motiv înscris într-un romb. Pe revers, în calitate de duce de Aquitania, este reprezentat pe cal în mare ţinută militară: în mâna stângă ţine o spadă, în mâna dreaptă ţine un scut fără nici o figură, o dovadă concludentă că la această dată încă nu s-a dotat cu armoarii. Faţa acestui sigiliu va rămâne în uz pe durata întregii sale domnii. Cât despre matricea primului sigiliu de maiestate al regelui Filip August, acesta a fost gravat la scurt timp după ungerea sa la domnie, în noiembrie 1179, încă în timpul vieţii lui Ludovic al VII-lea, la acea oră deja bolnav. Tânărul rege este înfăţişat stând jos, încoronat, văzut din faţă, dar ţine de-acum în mâna dreaptă o adevărată floare de crin şi în stânga un sceptru la capătul căruia motivul floral tradiţional s-a transformat pare-se într-un veritabil crin. În plus, pe reversul amprentelor acestui mare sigiliu ia loc cea a unui sigiliu mai mic, un „contra-sigiliu”, ornat de o mare floare de crin desenată într-o manieră plenar heraldică. Această floare de-acum înainte regală face probabil ecou celor care se văd deja în solemnităţile şi în ritualurile vieţii de la curte, şi probabil şi în armoariile tânărului rege.
Acestea fiind spuse, trebuie să recunoaştem că nu avem mărturii directe ale existenţei unui scut de azur, semănat cu flori de crin de aur înainte de începutul secolului al XIII-lea. Acest scut apare pentru prima oară pe o amprentă de sigiliu pusă pe o cartă datată cu 1211. Nu-i vorba despre sigiliul regelui în persoană, ci de cel al fiului său mai mare, principele Ludovic, care nu va urca pe tron decât doisprezece ani mai târziu. Amprenta este evident monocromă, culoarea sa fiind cea de ceară, patinată odată cu trecerea timpului. Pentru a da peste o imagine în culori a aceloraşi armoarii, va trebui să mai aşteptăm câţiva ani: un vitraliu înalt al catedralei de la Chartres, datând din anii 1216-1218, îl înfăţişează pe acelaşi prinţ Ludovic în mare ţinută militară, ţinând un scut şi o banieră de azur, semănat cu flori de crin de aur. Este vorba de o mărturie tardivă pentru armoarii, probabil adoptate de bunicul său sau de tatăl său, la o dată ce poate fi situată între 1150 şi 1180.
Legenda trădării lui Roland, catedrala din Chartres
De notat că exact în această perioadă apare pentru prima oară în limba vernaculară expresia „floarea de crin”. Chrétien de Troyes se numără printre primii autori care o folosesc în romanul său Érec et Énide, compus pe la 1165-1170 (flor de lis); două generaţii mai târziu, expresia va deveni una curentă sub pana a numeroşi poeţi şi cronicari. De notat şi că Ludovic al VII-lea, care la naşterea sa nu este destinat să devină rege, a primit la început acest nume dublu Ludovicus Florus. Sigur, de-a lungul domniei sale, nu făcut uz niciodată de acest al doilea nume atestat doar de Ordéric Vital şi de rarii cronicari, dar se poate vorbi oare despre o legătură între Florus şi flos (floare)? Sau între Louis şi lis? Jocurile de cuvinte sunt foarte frecvente în Evul Mediu, atât în latină, cât şi în limbile vernaculare. Adeseori tocmai numele creează emblema: în armoariile sale regele Castiliei prezintă un castellum (castel); cel de Leon, un leu; contele de Bar, doi bibani (bars); oraşul Pontoise, un pod; la fel şi oraşul Cambridge etc. Oare mergem mult prea departe dacă vedem în floarea de crin regală o figură făcând ecou nu doar atributului principal al Fecioarei – lucrul acesta este indiscutabil –, dar şi numelui suveranului?
Oricare ar fi adevărul, cert e că Ludovic al VII-lea a întreţinut, în cea de-a doua parte a domniei sale, raporturi privilegiate cu floarea de crin. Altminteri, piatra sa tombală, în biserica abaţială din Barbeau, în apropiere de Fontainebleu, îl înfăţişează îmbrăcat într-o dalmaţiană albastră, navlosită şi presărată cu flori de crin deja net heraldici. Pe motiv de umilitate personală, regele şi-a ales locul de înhumare nu în prestigioasa necropolă regală de la Saint-Denis, ci cadrul auster al unei abaţii cisterciene pe care a întemeiat-o el însuşi la întoarcerea sa din cruciadă. Dar mândru de regatul său, Ludovic al VII-lea a îmbrăcat drept ultim veşmânt o stofă cu decor celest şi care era deja – sau va deveni în curând – blazonul Franţei. Din păcate, acest mormânt nu s-a păstrat.