Am auzit prima oară vorbindu-se despre Mihail Kolțov (jurnalistul favorit al lui Stalin care i se adresa cu apelativul „Don Miguel”, avea să fie rechemat din Spania în 1938, arestat, condamnat și executat ca „spion terorist” în 1940 sau 1942) și André Marty (comisarul suprem al Brigăzilor Internaționale, exclus din PCF ca „agent provocator” în 1952) când aveam zece ani. Ambii sunt personaje în Pentru cine bat clopotele. Venise atunci în vizită în România Renato Bertolini, președintele Federației Internaționale a Rezistenților (FIR), a cărei filială din România s-a numit FIAP (după numele francez, Fédération internationale des anciens prisonniers politiques). De aici și cuvântul „fiapist”, cu multiplele sale conotații din epocă (iată încă un termen care n-ar trebui să lipsească dintr-o enciclopedie a comunismului românesc). Mama mea îl îngrijise pe Bertolini în Spania, la spitalul din Barcelona (era după lichidarea POUM).
I se spunea Sarpi, al său nom de guerre. Nu puteam ști, nu știu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi. A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandantul Carlos al detașamentului de șoc comunist, El quinto regimiento, cu legendarii săi ofițeri, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct însărcinat, împreună cu stalinistul maghiar Ernő Gerő (după război, mâna dreaptă a lui Mátyás Rákosi), să-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (după ce fusese direct implicat, în 1929, se pare că împreună cu iubita sa, fotografa italiană Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar și Diego Rivera, în asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat în Mexic și suspectat de troțkism).
Vidali era unul dintre apropiații lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigăzilor Internaționale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmașul acestuia în fruntea Partidului Comunist Italian. Ajuns în Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (împreună cu militanții staliniști ajunși și ei acolo, Joan Comorera și Antonio Mije) unul din organizatorii atentatelor împotriva lui Troțki, care au culminat în august 1940 cu asasinarea întemeietorului Armatei Roșii de către agentul sovietic, tânărul comunist spaniol infiltrat în cercurile troțkiste, Ramón Mercader (amintesc aici romanul lui Semprún, La deuxième mort de Ramon Mercader și, evident, cartea lui Leonardo Padura).
Tina Modotti a murit în 1942, în Mexic, suferind un infarct într-un taxi, dar mulți bănuiesc că a fost vorba de o moarte suspectă, de fapt de o crimă a NKVD-ului (prea știa multe și se pare că începuse să nutrească îndoieli asupra „cauzei”). În 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia a organizat o expoziție a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de cântăreața Madonna (o mare admiratoare).
Am citit apoi pe nerăsuflate memoriile lui Ilia Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum știa stânga post-stalinistă să se agațe de minciuni, ori de jumătăți de adevăr, dar și pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelștam, Ahmatova și Țvetaeva). Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Războiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broué, Guy Hermet, Anthony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografică este, acum, fără sfârșit (ar trebui adăugate zeci, poate sute de lucrări în spaniolă). I-am citit pe Hemingway și pe Malraux. I-am citit pe apostații comuniști Valentin Gonzales (celebrul El Campesino), Jesus Hernandez, Fernando Claudín și Jorge Semprún. Mi-am apropiat și cărțile supraviețuitorului POUM, Julián Gorkin. L-am citit pe Manuel Vázquez Montalbán (La Pasionaria y los siete enanitos), îl citez în Stalinism pentru eternitate (cartea i-am dăruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrării mele despre comunismul românesc, cu care am stat de vorbă multe ore despre ceea ce povestesc aici). Am încercat să înțeleg cât a fost revoluție și cât contrarevoluție în acel fratricid național.
Scriind aceste rânduri, lăsând memoria să-și urmeze cursul, mă uit la o fotografie în care părinții mei se află lângă Dolores Ibárruri, atunci când cea căreia i se spunea la Pasionaria a împlinit 80 de ani (am inclus poza în volumul Lumea secretă a nomenclaturii apărut în 2012 la Humanitas). Sunt în acea poză, împreună cu ai mei, Valter Roman și Mihail Florescu; după 1949, când voluntarii din Spania au devenit suspecți (schisma iugoslavă, procesul Rajk), au trecut cu toții prin înfiorătoare anchete de partid. Am citit amintirile lui Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Nu doar Roman, dar și părinții mei puteau spune, împreună cu Unamuno, Me duele España...
Îi îndemn pe cei interesați să citească orice biografie a lui Orwell spre a afla că în acel microcosmos din Catalonia, în laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona în care au fost uciși criticii de la stânga ai cominternismului, a descoperit Orwell natura totalitară a sovietismului. La fel și Koestler (vezi mai ales biografia acestuia datorată lui Michael Scammell). Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist și antifascist. Acest lucru nu-l poate nega niciun intelectual de bună credință. A criticat ipocriziile vremii lui și a avut un dispreț total pentru complicii totalitarismului. Cât privește faptul că am o pasiune pentru Kołakowski, nu văd nimic grav sau agravant în asta. Fiecare cu pasiunile sale formative.
Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise la „rece”, mai ales atunci când am încercat să înțeleg în ce miraj, în ce păienjeniș al iluziilor și intrigilor fuseseră prinși părinții mei și, de fapt, o întreagă generație (la dreapta și la stânga). Cine a citit Ghilotina de scrum poate își amintește finalul, acea scrisoare către Julien (personaj real, el însuși fost voluntar în Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme decât alții), dar, cum observa Monica Lovinescu, și către tatăl meu, pe care am intitulat-o „Despre frenezia supunerii”. Scriam, așadar, în decembrie 1983: „La acest ceas al confesiunii mele de nimeni cerută sau ascultată, ei, cei uciși și cei cu sufletele sfărâmate, vin să-mi bântuie imaginația, sunt stafiile mele personale, mă convoacă și mă obligă să le privesc în față, stare maladivă de Angelus Novus, ultima dată când cineva le mai acordă dreptul de a mărturisi”.
Pe 11 februarie 1986, adăugam: „Ai făcut parte, Julien, din armata de faliți ai istoriei, dintr-un trib damnat, de martiri fără speranță de expiațiune, crucificați la drumul mare, pierduți în gloata de șarlatani, de profitori, de ratați, de zerouri, fără de care nicio revoluție nu are cum triumfa. V-ați hrănit cu droguri pe care ați ajuns a le execra, v-ați lăsat convinși de icoane schimonosite, fără a fi capabili să prevedeți ziua când veți realiza cu disperare că totul nu a fost decât o enormă glumă, gluma cea mare a unui secol în care ironia a îmbrăcat haine vărgate, iar practicanții ei, indiferent de rasă sau clasă, s-au trezit expulzați spre Auschwitz sau Magadan. Dă-mi voie, Julien, să nu accept alibiurile voastre, îndoielnice raționalizări ale unui colaps valoric și generațional, dă-mi voie să întreb ce ne mai rămâne acum decât cea mai încăpățânată îndoială, curajul de a spune nu oricărui optimism gregar, oricărei alinieri mecanice.” (Ghilotina de scrum, Ediție îngrijită și prefață de Mircea Mihăieș, Polirom, 2002)