Guvernul bolșevic al Rusiei a propus Puterilor Centrale, la 13/26 noiembrie 1917, începerea tratativelor pentru semnarea unui armistițiu. Discuțiile au început la 22 noiembrie/5 decembrie 1917 și s-au purtat în orașul Brest-Litovsk, delegația rusă fiind condusă de Lev Troțki, iar cea a Centralilor de Richard von Kühlmann (Germania), Ottokar Czernin (Austro-Ungaria) și Talat Pasha (Imperiul Otoman). S-a convenit încetarea focului între Centrali și ruși, dar tratativele între cele două părți aveau să continue. Troțki încerca să tragă de timp, în așteptarea izbucnirii revoluției în Austro-Ungaria și Germania. Tergiversarea nu făcea decât să-i irite pe germani și austro-ungari.
Prin încheierea unui armistițiu între Rusia și Puterile Centrale, România era practic ruptă de orice legătură directă cu Antanta, cu atât mai mult cu cât guvernul bolșevic părea nesigur, dacă nu ostil. În privința trupelor ruse de pe frontul din Moldova, acestea încă se mai găseau, cel puțin formal, sub conducerea generalului Dmitri Șcerbacev. Acesta le-a propus feldmareșalului Mackensen și arhiducelui Joseph, la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, începerea discuțiilor pentru încheierea armistițiului cu trupele ruse și române.
Consiliul de Miniștri al României a avut o ședință la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, prezidată de regele Ferdinand, la care au fost de față oameni politici și generali. Luând în considerare propunerea de armistițiu făcută de ruși adversarului comun, românii au decis să participe la negocieri. S-a hotărât și componența delegației române, al cărei mandat era încheierea unui armistițiu strict militar, fără prevederi politice, cu valabilitate pe durata armistițiului rusesc.
Marele Cartier General Român a emis la scurtă vreme după aceea un ordin prin care anunța suspendarea ostilităților pe frontul românesc începând cu ziua de 22 noiembrie/5 decembrie 1917; trupele trebuiau să aducă acest fapt la cunoștința inamicului, dar să păstreze pozițiile; aveau să se stabilească delegații care urmau să trateze condițiile armistițiului.
În tabăra românească erau viziuni diferite cu privire la viitorul imediat. În vreme ce Ion I.C. Brătianu susținea încheierea unui armistițiu cu Centralii, Take Ionescu, partenerul său de guvernare, era pentru continuarea războiului alături de Aliați, inclusiv prin evacuarea în sudul Rusiei. Aceeași părere era împărtășită de regina Maria (aceasta făcea referire în jurnalul ei la rezistență). Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze, pleda în favoarea celei din urmă idei. Era cât se poate de evident că acesta susținea cauza Franței, iar interesul acesteia era păstrarea frontului de Est, unde să fie atrase ori măcar menținute trupe germane în număr cât mai mare. În caz contrar, acestea ar fi putut fi deplasate pe frontul occidental, unde ar fi crescut presiunea asupra trupelor aliate, în mod particular asupra celor franceze.
Aliații nu aveau niciun interes ca românii să încheie armistițiul. Cu toate acestea, reprezentanții diplomatici ai Aliaților la Iași au trimis o telegramă către guvernele lor, în care prezentau gravitatea situației în care se găsea România și solicitau înțelegere pentru aceasta. Respectivii nu fuseseră însă mandatați în acest sens de guvernele lor, ci practic făcuseră un gest în nume personal. Așadar, din punct de vedere juridic actul lor nu conta. Reacțiile Aliaților nu au întârziat să apară. Probabil cele mai dure ieșiri le-a avut George Clemenceau, premierul francez, atât față de Ion I.C. Brătianu, cât și față de propriul reprezentant diplomatic în România, Contele de Saint-Aulaire.
Au existat discuții în contradictoriu și între Berthelot și Brătianu. Cel dintâi îi acuza pe români și pe ruși de trădare față de Aliați (bătea „vântul de abandon și trădare”, avea să noteze generalul într-o corespondență personală), în pofida angajamentelor anterioare. Potrivit propriei mărturisiri, Berhelot s-a străduit cât a putut pentru a împiedica reușita armistițiului. Dacă Aliații, mai ales francezii, vorbeau despre „trădarea românească”, la rândul lor românii aveau să vorbească despre „trădarea rusă”. Nu este mai puțin adevărat că și unii occidentali au folosit același termen la adresa rușilor. De fapt, armistițiul rusesc avea în bună măsură cauze interne, de politică rusească. Însă în mod cert implicațiile asupra României erau inevitabile.
Echipele de negociere a armistițiului reflectau și ponderea părților. Rușii și românii aveau împreună 20 de membri, dintre care în comisia rusă erau 16, sub conducerea generalului Anatoli Kelcevski, iar în cea română patru membri, în frunte cu generalul Alexandru Lupescu. În epocă s-a considerat un lucru important că românii au fost parte a acestor negocieri, chiar dacă – fie doar și prin număr – ei păreau a avea rolul secundar. Din partea Centralilor aveau să participe generalul Curt von Morgen (german, președintele delegației), generalul Oskar Hranilovici (austro-ungar), locotenent-colonelul Popoff (bulgar), maiorul Nassim Bey (otoman) etc.
Comisiile rusă și română s-au reunit mai întâi la Tecuci, la 22 noiembrie/5 decembrie 1917, unde au convenit chestiunile comune de negociere. Cele două comisii s-au întâlnit apoi la Mărășești, la 24 noiembrie/7 decembrie 1917, iar în aceeași zi a avut loc plecarea la Focșani și începerea tratativelor pentru armistițiu. Acestea s-au purtat între 24 noiembrie/7 decembrie-26 noiembrie/9 decembrie 1917.
Delegația ruso-română întocmise un proiect de armistițiu, care a și fost bază pentru discuții. S-a convenit ca armistițiul să fie valabil pe tot frontul estic, segmentul românesc fiind doar o mică parte a acestuia. Era vorba, practic, de suspendarea ostilităților, de o încetare a focului. Un punct îndelung discutat privea deplasarea trupelor de pe frontul răsăritean în alte părți. Centralii urmăriseră eliberarea unor trupe de pe frontul de Est și trimiterea lor în Vest, dar și rușii, și românii s-au opus. În chestiunea fraternizărilor între soldații celor două tabere, germanii și românii au susținut același punct de vedere, și anume interzicerea acestora, spre deosebire de ruși, care susțineau acest gen de acțiuni. Circulația pe Dunărea maritimă era practic interzisă. Armistițiul a fost semnat la 26 noiembrie/9 decembrie 1917 și avea să se prelungească de mai multe ori în lunile următoare.
Punctul de vedere oficial românesc din epocă – dar și cel istoriografic de după – a fost că armistițiul era inevitabil. Situația generală a frontului de Est părea să le dea dreptate românilor. România ar fi vrut, iar faptul a fost evidențiat în multe rânduri în discuțiile cu Aliații, ca aceștia din urmă să-și păstreze angajamentele față de români în viitor, trimiterea fiind la viitoarea conferință de pace. Românii sperau că „drepturile” lor, stabilite prin tratatele cu Antanta în vara anului 1916, rămâneau în vigoare.
Aliații nu au acceptat armistițiul românesc. Din perspectiva Aliaților, armistițiul ruso- român cu Centralii însemna încălcarea clauzei din tratatul de alianță care prevedea că semnatarii nu aveau să încheie pace separată. Nu încape îndoială că, dincolo de situația ei la finele anului 1917 – extrem de dificilă, cum am mai amintit –, prin acceptarea armistițiului România încălca tratatul încheiat în august 1916.
Românii obținuseră un armistițiu cu Centralii, însă începeau să aibă probleme în interior cu aliații ruși, fie cu soldații bolșevizați, fie cu cei care pur și simplu voiau să plece acasă.