Mesianismul politic este un fenomen care apare si se coagulează in situații de debusolare valorică. Este oracular, apodictic, se pretinde omniscient grație credinței si omnipotent grație harului providential. În secolul XIX, a fost legat de romantismul revoluțiilor naționale si de ascensiunea doctrinelor socialiste. În secolul XX, a îmbrăcat uniformele ideologiilor milenariste. În numele unui scop nebulos, a subminat valorile burgheze si distincțiile morale esentiale. Promite revenirea la o feerică Vârstă de Aur. Glorifică entități imaginare și simboluri vagi: Partid, Clasă, Rasă, Națiune, Trib, Comunitate populară, Blut und Boden, seceră și ciocan...
Să numeşti o întreaga colectivitate etnică „plagă socială" este opusul valorilor pe care se intemeiază Uniunea Europeană. Este orice, dar nu umanism. Mă refer la afirmațiile d-lui Sorin Lavric, președintele Senatului partidului AUR, senator în Parlamentul României. Cine vorbește astfel despre romi probează o socantă disonanţă in raport cu democraţia liberală. Mai precis, o aversiune, un dispreţ, chiar o fobie. Rasism, homofobie, misoginism, toate in numele apărării Patriei Eterne, pe un fond accentuat suveranist.
Vă recomandăm și: „Îndrăcirea” lui Sorin Lavric, de Gabriel Liiceanu (Contributors)
Vor fi unii care mă vor contrazice. Poate că au ei dreptate. Dar eu cred sincer că un om care și-a dedicat viața exegezei operei lui Constantin Noica ar fi trebuit să se întrebe ce-ar fi zis autorul „Poveștirilor despre om" despre stupefiantul său pariu politic. Constantin Noica putea fi naiv, dar nu juca dublu. Se despărțise definitiv de rătăcirea legionară. Asemeni prietenului de tinerețe și de senectute Emil Cioran. Acesta trăia în libertate, se împăcase cu democrația liberală. Noica trăia in România, arestat, închis, urmărit zi și noapte de Securitate, turnat, filat, permanent supravegheat. Pentru Noica, marea chestiune era demnitatea Europei. Sorin Lavric a făcut acum câțiva ani un interviu cu gânditorul olandez Rob Riemen, a apărut în „România Literară". Era vorba acolo despre demonii si îngerii Europei.
Revenind la prima frază a acestui text: Eu chiar cred că Noica ar fi fost dezamăgit. Uimit. S-ar fi simțit, fără niciun motiv real, vinovat. Pentru a înțelege fenomenul AUR cred că este util să luminăm unele conexiuni ideatice și psihologice. Bibliografia mișcărilor milenariste este imensă, mă voi limita la un autor.
Cărțile lui Norman Cohn (1915-2017) au influențat generații de istorici, politologi și filosofi interesați de fenomenologia găndirii apocaliptice medievale și de originile oculte ale radicalismului revoluționar specific totalitarismelor veacului XX.
Alături de Raymond Aron, Hannah Arendt și Jacob Talmon, Norman Cohn a demonstrat în studiile sale, de o imensă erudiție și o admirabilă limpezime ideatică, modul în care convingeri și așteptări salvaționist mesianice se pot transfigura, prin secularizare și ideologizare, în religii politice menite să justifice revoluțiile totalitare de tip comunist și fascist. Cohn a explorat mișcările profetic-religioase medievale și a insistat asupra filiațiunilor adeseori imperceptibile dintre acestea și mitologiile revoluționare moderne.
În 1995, revista „Times Literary Supplement” numea cartea lui Cohn „În căutarea mileniului: Mesianismul revoluționar in Europa medievală și a Reformei și impactul său asupra mișcărilor totalitare moderne” (prima ediție, 1957) drept una dintre o sută de lucrări de non-ficțiune care au influențat în cel mai înalt grad modul cum se autopercep europenii de după cel de-al Doilea Război Mondial (alte cărți selectate erau scrise de Sartre, Camus si Foucault).
Cohn și-a rezumat opera spunând că totul se centrează pe analiza și explicarea unui singur fenomen: „Dorința de a purifica lumea prin anihilarea unei categorii de ființe umane imaginate ca agenți ai corupției și incarnări ale raului”. Într-adevăr, așa cum s-a întâmplat în cazul bolșevismului și nazismului, mișcări pe care Cohn le-a așezat în descendența fanatismelor radicale ale Evului Mediu, „se întâmpla uneori ca lumea subterană să devină o putere politică si să schimbe lumea”.
În cartea mea, „Fantasmele salvarii” (trad. rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999), am abordat fenomenele de angoasă colectivă din lumea postcomunistă prin prisma unora dintre conceptele cheie propuse de Norman Cohn.
Argumentul său, cu implicații de mare semnificație în lumea de azi, când vedem renăscând fenomene de confuzie axiologică și revoltă anarhică similare cu cele examinate de istoricul britanic, rămâne cât se poate de convingător: „În situații de dezorientare și anxietate de masă, credințele tradiționale despre o viitoare vârstă de aur ori o împărăție mesianică ajung să servească drept vehicule pentru aspirații și animozități sociale”.
Profetismul revoluționar, așa cum l-a ilustrat un Thomas Müntzer (favoritul lui Engels, „teologul revoluției”), împarte lumea în îngeri și demoni, și promite salvarea în termeni imanenți.
Pentru Cohn, unii dintre profeții ereziilor medievale, posedați ai propriilor viziuni menite să mântuiască umanitatea, să o scape de orice agent presupus dizolvant, l-au prefigurat pe Hitler, alții pe Lenin, pe Trotki și pe Stalin. Istoricul britanic a fost printre primii gânditori care au susținut existența unor legături intime, la nivelul gramaticii ideatice de adâncime, între comunism și nazism.
Una dintre sursele acestei afinități inavuabile a fost tocmai faptul că ambele formule ideologice nihilist anticapitaliste își afla izvoarele în milenarismul apocaliptic al Evului Mediu.
Paradigma soteriologică a totalitarismului își găsește patul germinativ în elitismul mesianic al sectelor iluminate și al anarho-comuniștilor obsedați de construirea Noului Ierusalim.
Contrapartea acestui fanatism dezlănțuit este fixația pe inamicul de clasă ori de rasă. Cultul istoriei și al „clasei alese”, într-una dintre ideologiile totalitare, al originilor arhaice și al Rasei „alese”, aceste fantasme sunt departe de a fi dispărut fără urmă.
Norman Cohn a fost un gânditor liberal și a diagnosticat cu acuratețe substanța resentimentară comună a ideologiilor totalitare. Comuniștii și naziștii, scria el, i-au urât întotdeauna pe liberali, pe social-democrați și pe reformatorii veritabili: „Nu mai puțin decât nazistii, comuniștii au fost obsedați de viziunea unei prodigioase decisive lupte finale în care un grup de „aleși” va distruge o tiranie globală și va inaugura astfel o noua epocă în istoria umanității. Tot astfel cum în apocalipsul nazist „rasa ariană” va purifica pământul prin anihilarea „rasei evreiești”, în apocalipsul comunist „burghezia” va fi exterminată de către „proletariat”.
Ne confruntăm cu versiuni secularizate ale unor fantasme vechi de secole. Intoleranța, iraționalitatea și distructivitatea totalitarismelor moderne sunt așadar expresia paroxistică a profetismului revoluționar chiliastic al Evului Mediu, a acelui „entuziasm sălbatic născut din disperare”, îmbrățișat de mase dezradacinate în condiții de chinuitoare incertitudine și derută istorică.
"Soarele de pe cer" făgăduit de Mișcarea Legionară (Garda de Fier) s-a dovedit o baltă de sânge, un coșmar bestial și atroce. România nu are nevoie de noi Căpitani. de noi prooroci, de noi șamani și de noi aventuri suicidare.