Versiunea activistă a societății civile a fost cea responsabilă pentru renașterea contemporană a conceptului în America Latină și Europa Centrală. În anii ’70 și ’80, el a prins o nouă viață în toate aceste regiuni și a descris acele eforturi de a crea spații publice autonome în contextul unor state autoritare (dictaturi militare în America de Sud și regimuri comuniste totalitare în Europa Centrală și de Est).
Intelectualii latino-americani care au utilizat termenul de societate civilă au fost puternic influențați de Antonio Gramsci (prin intermediul partidelor comuniste italian și spaniol) și de ideile teologiei eliberării. În Europa de Est, societatea civilă a rezultat din eșecul Primăverii de la Praga și din pierderea încrederii că schimbarea poate veni de la vârf sau că regimul poate fi răsturnat.
Ideea principală este aceea că în loc să încerce să schimbe statul, indivizii au ales să schimbe relația dintre stat și societate, să creeze instituții autoguvernate care pot constitui o alternativă viabilă la monopolul statist. Termeni precum „antipolitica” (Konrád, Havel) sau „traiul în adevăr” (Havel) au exprimat, de fapt, aceeași idee. În ambele cazuri, noile spații autonome au depins de legături transnaționale și asta chiar cu mult timp înainte de apariția internetului.
Ceea ce-a ajutat enorm la deschiderea spațiului public în toate aceste țări a fost existența conjugată a unor instrumente internaționale formale (precum Convenția Drepturilor Omului sau Acordul de la Helsinki) și a interacțiunilor cu diverse grupuri pentru pace și apărarea drepturilor omului din Occident.
Versiunea neoliberală a societății civile a fost asociată cu ideile despre „al treilea sector” și „sectorul non-profit”, care s-au dezvoltat în Statele Unite în anii ’70 și ’80. Această specie a societății civile datorează enorm asociaționalismului lui Alexis de Tocqueville și are strânsă legătură cu ideile neoliberale despre reducerea rolului statului.
În această perspectivă, ONG-urile, asociațiile voluntare și societățile caritabile sunt mai flexibile și inovative decât statul. Ele pot chiar substitui statul prin furnizarea de servicii sociale sau tragerea la răspundere a marilor corporații. Pe aceeași lungime de undă se află și ideile lui Robert Putnam despre capitalul social sau cele ale lui Francis Fukuyama despre încredere, care nu sugerează nimic altceva decât faptul că interacțiunea socială și încrederea reprezintă ingrediente esențiale ale unei bune guvernări și unor piețe funcționale. Într-un anumit sens, versiunea neoliberală a societății civile a fost acceptată ca un fel de amortizor al șocurilor asociate cu ajustările structurale, în special în perioadele în care serviciile publice suferă. S-a sperat inclusiv că societatea civilă va putea corecta diversele eșecuri ale pieței și crize economice.
Atât societatea civilă „activistă”, cât și cea „neoliberală”, au fost uneori criticate drept mituri neo-moderne, narațiuni legitimatoare emanate dinspre Occident. Este și motivul pentru care s-a scris și despre o societate civilă „postmodernă”, un concept sensibil din punct de vedere cultural, care presupune existența unor grupuri naționale și religioase diverse, precum și o contestare a narațiunilor prevalente. La rigoare, acest tip de societate civilă reprezintă un ciudat amestec de corporatism comunitar și libertarianism.
Aș mai spune doar că variile accepțiuni ale societății civile reflectă, de fapt, manierele diferite în care a fost negociat și reprodus consensul într-o anumită societate. În secolul XIX, de pildă, fusese vocea burgheziei cea care dăduse formă statului liberal. Așa se face că societatea civilă fusese identificată cu societatea burgheză. Treptat, odată cu ascensiunea mișcărilor proletare, accentul s-a pus din ce în ce mai tare pe luptele organizațiilor muncitorești în relație cu statul și capitalul. La acea dată, să nu uităm, inclusiv partidele politice puteau fi privite ca parte din societatea civilă. Doar prin aderarea la un partid politic sau la un sindicat puteau fi auzite vocile individuale ale muncitorilor secolului XX.
Astăzi, societatea civilă este una eminamente transnațională, angajată în dezbateri și negocieri cu guverne, companii și organizații internaționale. Grupurile civile s-au extins mult dincolo de elitele urbane și au ajuns să includă femei, minorități, populații indigene și alte categorii „excluse”. Sensul contemporan pe care îl atribuim societății civile reflectă, până la urmă, perspective politice diferite despre scopurile procesului de negociere.
Pentru neoliberali, obiectivul ar fi exportarea modelului occidental (eventual american) de guvernare. Pentru activiști, acesta ar fi emanciparea, extinderea radicală a democrației și a noțiunii de justiție globală. Pentru postmoderni, însăși natura calată pe scop a modernității este problematică. Apariția internetului a permis, până la urmă, „revolta virtualului” și negarea existenței oricărui lucru numit real. Dacă se dorește a fi un concept cu adevărat comprehensiv, probabil că societatea civilă ar trebui să înglobeze toate aceste versiuni și mișcări sociale, inclusiv ceea ce un profesor de la London School of Economics, James Putzel, numea partea întunecată a capitalului social...