Imediat după Unire, problema principală a Basarabiei a fost relația organelor de stat moldovenești cu administrația și autoritățile militare române. Această relație, dar mai ales locul instutuțiilor basarabene în peisajul politic românesc, rămân și actualmente o temă intens dezbătută de istoricii din R. Moldova, uneori chiar cu puncte de vedere diametral opuse. Spre exemplu, Gh. Cojocaru (Sfatul Țării. Intinerar, 1998, p. 140) susține că „după decretarea Unirii, Sfatul Țării nu și-a pierdut prestigiul ca instituție centrală în viața Basarabiei, ci, dimpotrivă, importanța sa a crescut”, în mod special prin aderența minorităților etnice la lucrările sale. Pe de altă parte, în cea mai recentă publicație asupra istoriei Sfatul Țării, istoricul Ion Țurcanu constată că „fiind înlăturat de la rezolvarea marilor probleme de stat, Sfatul Țării a fost forțat să se închidă în cercul unor preocupări mărunte... ședințele sale erau consacrate unor subiecte minore” (Sfatul Țării, 2018, pp. 219-220).
În realitate, dificultatea procesului de integrare a Basarabiei în statul român, cât și natura complicată a relațiilor instituționale erau determinate de câțiva factori. Primul și cel mai important era discrepanța dintre aspirația elitei politice basarabene de a-și vedea respectate drepturile inserate în Declarația de Unire, în mod special cele legate de autonomie, și dorința conducerii României de a integra Basarabia în baza prevederilor constituționale, într-un stat unitar și indivizibil. Cel de-al doilea factor, dincolo de aparențele inserate în Declarația de Unire, era chestiunea statutului incert al instituțiilor centrale ale Republicii Democratice Moldovenești – Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali. Absența unei clarități asupra relațiilor între puterea de la Chișinău și cea de la Iași mențineau o anumită confuzie și un deficit de organizare în gestionarea problemelor publice și politice din Basarabia.
În sfârșit, lucrurile erau complicate de corelația cu alte fenomene, printre care prezența militară străină (austriacă și germană) în anumite regiuni ale provinciei, persistența unei propagande anti-românești mai mult sau mai puțin vizibile, prezența mai multor militari și emigranți ruși rămași în Basarabia, practica rechizițiilor de mari proporții, relațiile tensionate dintre țărani și moșieri, precum și incapacitatea de acceptare a noii realități politice din partea anumitor segmente ale populației basarabene; toate împreună generau o stare de nesiguranță, tensiune și incertitudine.
Explicând complicitatea primilor doi factori asupra acestei situațiii, observăm că Declarația de Unire prevedea că Sfatul Țării urma să fie lichidat, lucru declarat de Al. Marghiloman la Iași și la Chișinău, și acceptat de factorii de decizie din Basarabia chiar în ședința de votare a Unrii. Pe de altă parte, condițiile de unire stipulau clar că „Basarabia își păstrează autonomia provincială și va avea o Dietă (Sfatul Țării), aleasă prin vot universal, direct, egal și secret, un organ executiv și administrație proprie”. Cu alte cuvinete, Sfatul Țării, ca instituție de stat ce întruchipa statutul autonom al Basarabiei, urma să funcționeze o perioadă nedeterminată, dar urma să aibă competențe reduse, limitate de prerogativele puterii centrale.
Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Ion Buzdugan (1887-1967)
Personalitățile necunoscute ale Centenarului:
Ion Buzdugan (1887-1967)
Ion Buzdugan (1889-1967) (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Ion Buzdugan (Ivan Buzdâga) s-a născut într-o familie de țărani răzeși din satul Brânzenii Vechi, județul Bălți (actualmente Orhei). A studiat agronomia la Nijnii Novgorod, apoi literele și dreptul la Universitatea din Moscova. Fiind ofițer în armata rusă în timpul Primului Război Mondial, Ion Buzdugan a dat în vileag încercarea de asasinare a regelui Ferdinand, pe care o pregăteau militarii ruși bolșevici de la „Socola Roșie”.
Membru al Sfatului Țării din partea Congresului Militar Moldovenesc, a făcut parte din Biroul de Organizare a Sfatului Țării și a exercitat funcția de secretar al Parlamentului. A fost unul din cei mai activi deputați ai Blocului Moldovenesc, de un românism implacabil, profund și sincer. Un adversar de temut al oponenților Blocului, uneori împingea polemica și replicile sale tăioase până la extremă, determinând președintele ședinței să-l tempereze, uneori chiar eliminându-l din ședințe. A fost admirat, ironizat, aspru criticat și deseori șantajat, pentru a fi redus la tăcere, dar din procesele verbale se poate observa că era „argintul viu” al ședintelor Sfatului Țării.
Fișa de deputat al Sfatului Țării, scrisă în limba română (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
În calitate de secretar al Sfatului Țării la 27 martie/9 aprilie 1918 Ion Buzdugan citește, apoi semnează Actul Unirii Basarabiei cu România. Proclamând Unirea, el ținea mâna dreaptă pe Biblia lui Șerban Cantacuzino, pentru a dovedi, în modalitatea sacră a jurământului, latinitatea limbii pe care o vorbeau deopotrivă românii din stânga și din dreapta Prutului.
Fiind deputat de Bălți în Parlamentul României pe parcursul a 14 ani, din 1918 până în 1932, membru al Guvernului, Ion Buzdugan a contribuit substanțial la prosperarea economică și culturală a orașului și județului Bălți. Ion Buzdugan, numit cu pietate de către Nicolae Iorga „excelent român”, este autorul a mai multor volume de versuri (Miresme de stepă, 1922; Țara mea, 1928). În spectrul vast al activității sale politice și culturale se înscrie și colaborarea la multiple publicații din Basarabia, cât și din întreaga țară: „Sfatul Țării”, „Moldova de la Nistru”, „Viața Basarabiei”, „Pagini basarabene”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul literar”, „Neamul Românesc”, „România” etc.
Prima ședință a Sfatului Țării după Unire s-a ținut la 31 martie 1918 și a avut pe ordinea de zi două probleme: completarea unor Comisii parlamentare și demararea discuțiilor privind alegerea miniștrilor basarabeni în guvernul României. Cu această ocazie, din partea Blocului Moldovenesc au fost înaintate candidaturile lui Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării și a lui Daniel Ciugureanu, Directorul General al RDM, alegerea lor inițial fiind încredințată Comisiei de Conciliere. La recomandarea Comisiei, plenul Sfatului Țării l-a delegat cu 97 voturi „pentru” și 18 voturi „împotrivă” în calitate de ministru în guvernul României pe Ion Inculeț. Cea de-a doua candidatură, a lui Ciugureanu, nu a acumulat numărul necesar de voturi. Acest fapt a tensionat relațiile dintre Blocul Moldovenesc și celelalte fracțiuni parlamentare, astfel încât în ședința următoare, din 4 aprilie, Daniel Ciugureanu a fost delegat în Consiliul de Miniștri al României. Alegerea celor doi reprezentanți din conducerea de vârf a Basarabiei în guvernul român, ridica problema realegerii noii conduceri a provinciei, atât a președintelul Sfatului Țării, cât și a primului ministru guvernului basarabean. Alegerea noului președinte a Sfatului Țării s-a produs la 2 aprilie 1918, în chiar ședința de înaintare a lui Ion Inculeț în guvernul român, funcția fiind încredințată, cu unanimitate de voturi și aclamații, lui Constantin Stere.
Constantin Stere, al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie - 25 noiembrie 1918) (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Alegerea lui Stere, senator în Parlamentul României, va fi interpretată la Iași drept „o nouă dovadă a hotărârii tuturor partidelor din Sfatul Țării de a asigura și consolida reunirea, o dovadă de solidaritate între patria-mamă și copii ei”. De remarcat faptul, absolut impresionant pentru reputația lui Stere, că în Sfatul Țării activau atunci patru fracțiuni parlamentare, foarte pestrițe, care i-au oferit acest vot: Blocul Moldovenesc, Fracțiunea Țărănească, Fracțiunea Minorităților și Fracțiunea Evreiască.
Judecând după sursele epocii, la acel moment mai mulți oameni politici români considerau că Unirea Basarabiei în baza unor condiții, care urmau să asigure provinciei o anumită autonomie în cadrul statului român era o decizie corectă, văzând în aceste condițiuni, așa cum arăta Duiliu Zamfirescu, comisarul guvernului român în Basarabia, „niște garanții pentru liberă predispoziție sufletească din ambele părți”, adică ale Basarabiei și României. Potrivit acestuia, prevederea de mai sus „însemnează autonomie completă, cu minister și administrație proprie, ceea ce eu aprob”.
Mai multe forțe politice din ținut, în special deputații din fracțiunea țărănistă, cereau guvernului român să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea și dezvoltarea autonomiei provinciei: propriu sistem financiar, armata proprie, dezvoltarea industriei locale, realizarea reformei agrare, consolidarea administrației locale, etc. Unul din decanii de vârstă ai politicii basarabene, deputatul N. N. Alexandri, într-un discurs ținut în fața unor deputați, enunța speranța că, având sprijinul unor importanți oameni politici din România, în special a lui Al. Averescu, „să fie posibilă o autonomie politică mai largă a ținutului”.
Condițiile dificile în care s-a produs Unirea, viitoarele relații cu Rusia și necesitatea recunoașterii internaționale a acestei reîntregiri, nu lăsau României decât două soluții pentru afirmarea autorității sale în Basarabia. Prima, prin asigurarea unei prezențe militare pentru menținerea ordinii și contracararea tentativelor bolșevice de a ocupa provincia. Cea de-a doua, de a depune tot efortul și a face tot posibilul pentru a obține respectul și simpatia populației basarabene. Dacă primul obiectiv a constituit o preocupare constantă a guvernelor românești de-a lungul perioadei interbelice, cu multiple complicații și deformări despre care s-a scris din abundență (și de multe ori tendențios), atunci cel de-al doilea a fost, în mare parte, ignorat sau tratat cu superficialitate. Atenția sporită în administrația Basarabiei, prevenirea abuzurilor și corupției sau pedepsirea lor, ar fi redus și prevenit cu siguranță predispozițiile anti-românești, nu doar ale minorităților, ușurând astfel relația provinciei cu statul român, lucru devenit evident imediat după Unire.