Ascensiunea lui Hitler la putere în Germania și politica militaristă a Japoniei în Extremul Orient au determinat o schimbare majoră de atitudine a URSS față de problemele europene, fapt care a determinat o apropiere neașteptată față de România. Luând în considerare intransigenţa de până atunci a celor două părţi în abordarea problemei Basarabiei, putem afirma că apropierea româno-sovietică, culminată cu reluarea raporturilor diplomatice în anul 1934, a devenit posibilă datorită schimbărilor intervenite în situaţia internaţională.
Aceste schimbări se refereau, în primul rând, la Uniunea Sovietică. Politica agresivă a Germaniei naziste şi a Japoniei prezentau un pericol real pentru statul sovietic. Problema vitală pentru politica externă sovietică era activarea unui sistem colectiv de securitate care trebuia să creeze o reţea protectoare greu de penetrat în eventualitatea unei agresiuni. La 12 decembrie 1933, C.C. al P.C. (b) din Uniunea Sovietică a adoptat hotărârea privind acţiunea diplomatică în vederea creării acestui sistem. Conform planului sovietic, Biroul Politic stabilea: 1) URSS va intra în Societatea Naţiunilor; 2) Semnarea în cadrul acestui organism a unui acord regional de ajutor reciproc în cazul agresiunii din partea Germaniei; 3) Participarea la acest acord a Belgiei, Franţei, Cehoslovaciei, Poloniei, Ţărilor Baltice şi Finlandei sau a unora dintre ele, dar cu participarea obligatorie a Franţei şi Poloniei.
Hotărârea din 12 decembrie 1933 marca o cotitură în cursul de politică externă sovietic, ghidată de asigurarea propriei securităţi. Uniunea Sovietică îmbrăţişa ideea securităţii colective care era un teren favorabil pentru manevrele sale diplomatice. Începutul acestei schimbări a fost sesizată în timpul dezbaterilor de la Geneva privind dezarmarea şi neagresiunea, iar semnarea Convenţiilor de la Londra era primul pas în realizarea ei concretă. Diplomaţia sovietică a propus vecinilor săi tratate de neagresiune şi tindea la o conlucrare cât mai strânsă cu statele interesate în menţinerea status-quo-lui postbelic. Intrarea în rândul statelor antirevizioniste cerea Uniunii Sovietice renunţarea la principiile revoluţionare de politică externă şi adaptarea la cerinţele unei conlucrări cu acestea în vederea preîntâmpinării agresiunii.
Situarea statului sovietic de aceeaşi parte a baricadei cu ţările Micii Înţelegeri (România, Cehoslovacia și Iugoslavia), care erau expresia antirevizionismului, nu putea să nu pună la un moment dat problema relaţiilor diplomatice dintre aceste state. Este adevărat, însă că tensionarea situaţiei politice în Europa impunea şi statelor Micii Înţelegeri necesitatea unei apropieri de Uniunea Sovietică. Marcate de necesităţile interne, dar mai ales de cele externe, ţările Micii Înţelegeri găseau oportună ideea stabilirii în bloc a relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S.
Tentativa de apropiere între Cehoslovacia şi România cu U.R.S.S. s-a făcut în iulie 1933, în timpul conferinţei economice de la Londra, când, în urma semnării Convenţiilor privind neagresiunea, s-a creat un teren favorabil acestei apropieri. În discuţiile purtate cu M. Litvinov, E. Beneş a menţionat că dorinţa restabilirii relaţiilor diplomatice trebuia conformată necesităţii soluţionării tuturor problemelor litigioase cu ţările Micii Înţelegeri, inclusiv problema Basarabiei. Ministrul de externe cehoslovac i-a declarat lui Litvinov că dacă URSS ar dori semnarea unui pact comun cu toate cele trei state, atunci România nu s-ar fi opus menţiunii privind problemele litigioase, deoarece acestea n-ar fi vizat-o exclusiv. Această propunere era acceptată de Litvinov, care o găsea oportună în cazul reluării relaţiilor diplomatice cu toate cele trei state în bloc.
Nicolae Titulescu, Ministrul de Externe a României (Sursă: Biblioteca Centrală Universitară Iași)
La 11 decembrie 1933, avea loc o întrevedere dintre N. Titulescu şi E. Beneş la Kosice, la care cei doi şi-au exprimat temerea că amânarea stabilirii legăturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică ar fi dat posibilitatea Ungariei să recunoască prima guvernul sovietic, ceea ce ar fi adus mari prejudicii situaţiei Micii Înţelegeri. Prin acest fapt, consemnau cei doi miniştri, s-ar fi redus din valoarea apropierii realizate între Mica Înţelegere şi URSS cu prilejul adoptării Convenţiilor de la Londra. La Kosice s-a convenit acţiunea în comun a celor două ţări pentru a preveni eventualele obiecţii ale Iugoslaviei şi urgentarea reluării legăturilor diplomatice cu URSS.
Consecinţa acestei întâlniri a fost adoptarea de către Consiliul Permanent a Micii Înţelegeri, întrunit la Zagreb a hotărârii din 22 ianuarie 1934, prin care se găsea oportun ca cele trei state ale Micii Înţelegeri, să reia relaţiile normale cu U.R.S.S., atunci când condiţiile diplomatice pe care le reclamau interesele fiecăreia din cele trei ţări vor fi întrunite. În acelaşi timp, s-a căzut de acord ca N. Titulescu să negocieze cu prima ocazie cu M. Litvinov formula satisfăcătoare pentru România în vederea stabilirii relaţiilor cu Moscova.
În aprilie 1934 N. Titulescu efectua o vizită oficială în Franţa. Ea s-a dorit a fi un sondaj al poziţiei Parisului faţă de apropiatele tratative între N. Titulescu şi M. Litvinov. În urma discuţiei cu L. Barthou, ministrul francez de externe, N. Titulescu a fost informat că Franţa intenţiona să angajeze admiterea URSS în Societatea Naţiunilor. Cu această ocazie ministrul francez de externe a declarat că intrarea Uniunii Sovietice în Societatea Naţiunilor urma să fie preludiul unui Pact de asistenţă sovieto-francez şi găsea necesar încheierea unui tratat similar româno-sovietic. În convorbirile întreţinute cu preşedintele francez G. Doumergue, cât şi cu membrii Cartierului General francez, N. Titulescu a constatat dorinţa unanimă a cercurilor politice, diplomatice şi militare franceze privind necesitatea unei apropieri între România şi Uniunea Sovietică.
Acest fapt a devenit posibil, când la sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie 1934, la Geneva a avut întâlnirea dintre N. Titulescu şi M. Litvinov. După cum arătă documentele diplomatice sovietice, N. Titulescu a cerut, în cursul tratativelor, promisiunea că problema basarabeană nu va mai fi ridicată de URSS pe cale diplomatică. M. Litvinov s-a opus iniţial acestei iniţiative. El a propus să se facă o declaraţie privind problemele litigioase nesoluţionate. În cele din urmă, ambele părţi au convenit să nu se facă rezerve şi să nu-şi promită nimic în problemele litigioase. Prin această înţelegere, constatăm o schimbare a limbajului diplomatic sovietic în problema Basarabiei, ceea ce a permis succesul tratativelor sovieto-române, eşuate de nenumărate ori anume din această cauză. Dar este adevărat consensul sovieto-român a devenit posibil şi datorită poziţiei României la tratative, care nu a mai înaintat problema recunoaşterii Basarabiei ca o condiţie a reuşitei tratativelor.
Edvard Beneș, Ministrul de Externe, viitor președinte al Cehoslovaciei (Sursă: Biblioteca Centrală Universitară Iași)
Paralel cu N. Titulescu, M. Litvinov purta tratative cu E. Beneş în vederea reluării relaţiilor sovieto-cehoslovace. Ministrul cehoslovac era hotărât la acţiuni independente faţă de partenerii săi din Mica Înţelegere, solicitând la Praga acordul privind stabilirea relaţiilor oficiale cu U.R.S.S., indiferent de poziţia celorlalţi membrii ai Micii Înţelegeri. „Tind, informa el guvernul de la Praga, la o comunitate de acţiuni cu România şi Iugoslavia, dar nu-i clar dacă Titulescu va ajunge la o înţelegere cu M. Litvinov. În acest caz, va trebui să acţionăm independent’’.
N. Titulescu încercase, într-adevăr, să reţină reluarea relaţiilor sovieto-române până la sesiunea Consiliului Micii Înţelegeri, care urma să aibă loc la 18-20 iunie 1934 la Bucureşti. El dorea această amânare pentru a obţine şi asocierea Iugoslaviei la iniţiativa Micii Înţelegeri privind reluarea raporturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică. M. Litvinov s-a opus categoric unei astfel de rezerve, insistând asupra schimbului de note la Geneva fără Iugoslavia. Din această cauză, N. Titulescu a cerut cu insistenţă regelui, la începutul lunii iunie 1934, să-i permită semnarea acordului cu Moscova înaintea întrunirii Micii Înţelegeri de la Bucureşti. Ministrul român de externe a cerut împuterniciri depline în acest sens ameninţând cu demisia în eventualitatea unui refuz din partea elementelor politice aflate la putere. Dacă N. Ttitulescu a obţinut lumină verde din partea regelui şi guvernului la reluarea legăturilor diplomatice cu URSS, în schimb B. Jeftici, ministrul iugoslav de externe, a primit răspuns negativ din partea regelui Alexandru I.
În aceste condiţii, Consiliul Permanent al Micii Înţlegeri a declarat, la 8 iunie 1934 la Geneva: ,,Condiţiile diplomatice şi politice permit fiecărui stat membru al Micii Înţelegeri să acţioneze în conformitate cu rezoluţia adoptată la Zagreb’’, adică să soluţioneze problema reluării relaţiilor diplomatice cu URSS în mod individual.
Maxim Litvinov, Comisar pentru Afaceri Externe al URSS (Sursă: Biblioteca Centrală Universitară Iași)
La 9 iunie 1934, între N. Titulescu şi M. Litvinov avea loc un schimb de note diplomatice cu conţinut identic, în care se sublinia că guvernele celor două ţări îşi garantau în mod reciproc respectarea suveranităţii şi îşi asigurau mutual neamestecul în afacerile interne. Stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi URSS a consolidat situaţia externă a României şi s-a răsfrânt pozitiv asupra relaţiilor internaţionale. Mediile politice şi diplomatice occidentale au recunoscut unanim că, prin schimbul de scrisori de la Geneva, se înlătura ultimul punct nevralgic la frontiera occidentală a Uniunii Sovietice. ,,Le Temps” afirma că acest fapt modifica profund situaţia în Europa Orientală, facilitând politica acordurilor regionale, iar aceasta ar fi apropiat URSS de Societatea Naţiunilor.
Mult mai importantă era reluarea relaţiilor bilaterale pentru situaţia internă a României. Una din consecinţele de seamă era interzicerea formală a imixtiunii în afacerile interne ale României, promovată de Moscova în cazul Basarabiei. Drept rezultat, s-a observat o detensionare a situaţiei din provincie, având ca efect psihologic instituirea unei stări de siguranţă pentru viitorul Basarabiei. Reluarea raporturilor sovieto-române oferea o altă perspectivă şi evoluţiei economice a României. O primă consecinţă a acestui proces urma să fie dezvoltarea economică a Basarabiei, aflată în perioada respectivă într-o evidentă decădere.
Graţie acestor perspective, actul de la 9 iunie 1934 a întâmpinat o aprobare unanimă la Bucureşti, fiind prezentat opiniei publice ca o recunoaştere explicită a Nistrului ca frontieră definitivă între cele două state. Până şi manualele şcolare arătau că prin reluarea raporturilor din 1934, Uniunea Sovietică a recunoscut Basarabia ca românească. Unii oameni politici români, aprobând actul reluării relaţiilor diplomatice româno-sovietice, au formulat însă rezerve în legătură cu prevederile concrete ale documentului din 9 iunie. Rezervele se refereau, în primul rând, la lipsa menţionării concrete a respectului integrităţii teritoriale a României. Faptul îl determina pe O. Goga să regrete că recunoaşterea făţişă şi deplină a unirii Basarabiei cu România era înlocuită, în nota de la Geneva, cu formule şi circumscrieri menite a servi ca echivalent juridic. Mai categoric, Gh. Brătianu a declarat în Parlamentul român că guvernul a reluat relaţiile diplomatice ,,fără ca România să aibă o recunoaştere precisă şi formală din partea sovietelor a graniţelor răsăritene”.