În perioada dintre 21 noiembrie 1917 și 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării a adoptat trei Declarații de stat importante, care au prefigurat soarta Basarabiei acum un secol: 1. Declarația de proclamare a Republicii Democratice Moldovenești (2 decembrie 1917); 2. Declarația de proclamare a independenței RDM (24 ianuarie 1918); 3. Declarația de Unire a Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918).
Fiecare din aceste documente istorice s-au făcut în perioade diferite ale luptei și eforturilor basarabenilor de oferi provinciei o identitate și un viitor, în condițiile dificile ale Marelui Război, ale revoluției ruse și ale diferitor grupări rivale din interiorul Basarabiei. Prin urmare, formulările și conținutul acestor Declarații, analizate și în articolele precedente ale blogului, sunt interesant de a fi studiate într-o perspectivă comparată, fapt ce relevă o dinamică a transformărilor prin care a trecut provincia dintre Prut și Nistru în acest răstimp.
În primul rând, vom porni de la premisa că formularea Declarației de Unire a fost un compromis între două Declarații diferite, formulate în ajunul deciziei istorice, una înaintată de Blocul Moldovenesc, alta de Fracțiunea Țăranilor. Conținutul de bază al Declarației de Unire a fost opera Blocului Moldovenesc, care enunța: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.
Comparativ cu Declarațiile de la 2 decembrie 1917 și 24 ianuarie 1918, observăm o schimbare de noțiuni. În Declarațiile precedente, era folosită sintagma „poporul moldovenesc” și „popoarele înfrățite”, pe când în Declarația din 27 martie/9 aprilie apare noțiunea „poporul Basarabiei”. Din câte se pare, formularea din urmă aparține lui Constantin Stere, care a folosit-o în cuvântarea sa din cadrul ședinței de la 27 martie, iar faptul că nu a mai fost folosită decât în Declarație ne îndreptățește să-i acordăm paternitatea. Schimbarea sintagmei de „popor moldovenesc”, care impunea o componentă etnică inerentă Republicii, pe cea de „poporul Basarabiei”, care are mai degrabă o conotație civică, s-a făcut cel puțin din două raționamente. În primul rând, proclamarea Republicii drept „moldovenească” a generat în decembrie 1917 mai multe rezerve din partea minorităților, în special din partea ucrainenilor și bulgarilor, deputatul Hristo Misirkov (bulgar), propunând la acel moment denumirea de „Republica Basarabeană”, pentru a nu evidenția doar moldovenii, ci toate naționalitățile Basarabiei. Predilecția pentru „moldovenească” a fost rezultatul înțelegerii dintre Blocul Moldovenesc și Fracțiunea Țăranilor, în majoritate formate din moldoveni, care au văzut această republică o expresie a populației autohtone majoritare. Prin urmare, Declarația din 27 martie a înglobat în noțiunea „poporul Basarabiei” toate naționalitățile provinciei sau cel puțin a dorit să creeze impresia includerii acestora, pentru a diminua din frustrările populației ne-românești și a oferi suport pentru obținerea voturilor.
Pe de altă parte, sintagma „poporul Basarabiei” era un compromis al formulărilor dintre Blocul Moldovenesc, care dorea inserarea noțiunii „popor român”, cu referință la ambele maluri ale Prutului, și cea a Fracțiunii Țărăniste, care dorea formularea „poporul moldovenesc” și „poporul român”, fapt ce accentua chiar o anumită distinctivitate etnică.
Un alt aspect important al Declarației de Unire este faptul că spre deosebire de Declarațiile precedente, a folosit formularea „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia)”, iar textul Declarației mai pomenește doar o singură dată numele „Republica Democratică Moldovenească”, pe când denumirea de Basarabia este punctată de douăsprezece ori. Formularea holistică este rezultatul compromisului dintre factorii de decizie de la Iași și Chișinău, care cuprindea atât dreptul basarabenilor de a menționa Republica, un rezultat al eforturilor în lupta pentru autodeterminare, cât și aspirațiile României de a vedea revenită acasă provincia istorică înstrăinată timp de un secol de dominație rusă. Predilecția pentru Basarabia în loc de RDM era o manifestare și a lipsei de încredere în statalitatea moldovenească, un „copil rebel” al revoluției, dar nerecunoscut internațional și cu grave probleme de funcționalitate.
Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Vasile Cijevschi (1881-1931)
Personalitățile necunoscute ale Centenarului:
Vasile Cijevschi (1881-1931)
Unirea Basarabiei cu România și evenimentele Centenarului au scos în evidență mai multe personalități politice ale epocii, care de obicei sunt repetate și invocate cu ostentație, mai ales Ion Inculeț, Ion Pelivan, Pan Halippa, Constantin Stere sau Daniel Ciugureanu.
Dar anii 1917-1918 au dat naștere unei pleiade remarcabile de personalități basarabene, fără de care este greu de conceput unirea de la 1918. Prin urmare, vom proceda la o scoatere din anonimat a mai multor oameni politici ai momentului, prezentarea cărora va face mai captivantă înțelegerea Centenarului.
Primul în această listă de „anonimi iluștri” este fără îndoială Vasile Cijevschi, „colonelul”, despre care Onisifor Ghibu, scria cu mare căldură „Colonelul Vasile Cijevschi, om cult, care vorbea limba franceză şi făcuse şcoala de diplomaţi în Rusia– om cu bune sentimente şi româneşti şi omeneşti – un om la locul lui”.
S-a născut în 1880 în satul Zaim (jud. Tighina, actualmente Căuşeni) și a făcut studii superioare în domeniul orientalisticii şi diplomaţiei. A fost ofiţer în războiul ruso-japonez şi în Primul Război Mondial, ultimul grad militar fiind de colonel. A făcut parte din aşa-zisul Partid al Partizanilor Ordinii de Stat, dar în curând aderă la Partidul Naţional Moldovenesc. La 8 septembrie 1917, a sosit la Kiev în cadrul delegaţiei basarabene pentru a participa la lucrările Congresului Naţionalităţilor din Rusia, fiind ales în prezidiul Congresului.
Cijevschi a fost preşedinte al Congresului Ostaşilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), a cărui rezoluţii au schimbat esenţial situaţia în Basarabia. În perioada de după congres şi până la deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării, a deţinut funcţia de comisar militar al Basarabiei. A fost şef al Statului Major al Comisariatului Militar. A fost ales deputat în Sfatul Ţării de către Comitetul Central Moldovenesc Militar; a aderat la Fracţiunea Blocul Moldovenesc, mandat validat de la 21.XI. 1917 până la 27.XI.1918.
În cea mai dificilă şedinţă a Sfatului Ţării, cea din 27 martie 1918, Cijevschi a avut două intervenţii principiale. În prima, vorbind în numele Blocului Moldovenesc, a lansat o propunerea ca fruntașul basarabean C. Stere să devină deputat al Sfatului Țăriii. Autoritatea lui Cijevschi în rândurile membrilor Sfatului Ţârii era ireproşabilă şi propunerea a fost acceptată unanim. Cea de a doua intervenţie de principiu a lui V. Cijevschi ţine de modul de votare a unirii. În numele Blocului Moldovenesc, el a cerut ca votarea să se facă deschis şi nominal, propunere acceptată în cele din urmă de asistenţă și care a influențat decisiv votul de Unire.
Condițiile impuse de Basarabia pentru a se alipi la România au fost de asemenea o consecință a două compromisuri, realizate pe de o parte între grupurile parlamentare fracționare de la Chișinău, iar pe de alta între aspirațiile politice ale elitelor basarabene și viziunea clasei conducătoare românești asupra construcției politice a României. În primul caz, Blocul Moldovenesc pleda pentru unirea necondiționată a Basarabiei cu România, dintr-o pornire firească de revenire a provinciei în sânul neamului românesc, pe când Fracțiunea Țărănească, dar și minoritățile, doreau o „federație cu părți egale”, adică o unire a RDM cu Regatul României, cu păstrarea integrității statale a Republicii Moldovenești în cadrul României. „Noua relație cu România, așa cum o vedeau basarabenii, susține K. Hitchins, trebuia să fie bazată pe principii federaliste”. Înțelegerile dintre liderii fracțiunilor de la Chișinău în ajunul votului de unire, arată că Declarația de Unire a fost astfel concepută încât să includă în condiții dacă nu principiul statal, atunci cel puțin componenta de autonomie, păstrând rânduielile și instituțiile stabilite prin revoluție și tradițiile particulare ale provinciei. Faptul este demonstrat de inserarea în Declarația de la 27 martie a mai multor prevederi ale Declarației de la 2 decembrie cu privire la RDM, care cuprindea aspirațiile revoluționare ale Basarabiei: autonomia provinciei; dreptul la vot universal; asigurarea libertăților democratice și individuale; respectarea drepturilor minorităților naționale, etc.
Pe de altă parte, elitele basarabene înțelegeau că cerințele federaliste erau imposibil de susținut în cadrul statului român. În primul rând, deoarece ar fi însemnat coabitarea politică între o entitate autonomă republicană și o monarhie constituțională, lucru greu de împăcat în acele circumstanțe. În al doilea rând, pentru că spațiul constituțional românesc era deschis doar pentru acceptarea drepturilor și libertăților expuse în Declarația de Unire, nu și a princiiilor de autonomie sau federalizare, care ar fi modificat temeliile politice și constituționale ale statului român.
Regele Ferdinand
În mesajul său cu ocazia unirii Basarabiei cu România, regele Ferdinand I a fost tranșant în a explica faptul că „libertățile locale și obiceiurile pământului să nu fie în discordanță cu ideea constituțională de stat unitar român”. În cele din urmă, chiar dacă în partea finală a Declarației de Unire se stipula că „Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî cu toți înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus”, adevărul era că tot acolo se menționa că Basarabia se unea „ca fiică cu mama sa România”, fapt ce în tradiția populară românească presupune o relație de subordonare. Basarabia s-a unit cu România și nu invers, aspect care fără îndoială a diminuat sensibil din ambițiile politice de la Chișinău, mai ales că Republica era precară din toate punctele de vedere.
În judecarea condițiilor înserate în Declarația de Unire și a relațiilor dintre RDM și Regatul României nu poate fi neglijată conjunctura internațională și cea regională. Pe de o parte, România semnase o pace umilitoare cu Puterile Centrale și pierduse o jumătate din teritoriul țării (la momentul unirii, Basarabia avea 45 mii km², iar România aproximativ 38 mii km²), iar înglobarea Transilvaniei, Banatului sau Bucovinei erau la fel de iluzorii, ca și viitorul României în sine. Pe de alta, Basarabia era ținta unor pretenții anexioniste din partea bolșevicilor, Ucrainei, Austro-Ungariei și Germaniei, care mai păstrau trupe în sudul și în nordul provinciei. Conștientizarea acestor realități a făcut posibilă realizarea Unirii, chiar dacă la acel moment mental, politic și instituțional cele două entități erau diferite. Valul de entuziasm și idealul reunirii au estompat pentru un timp aceste diferențe, dar ele în curând vor ieși la suprafață, făcând, așa cu observă și Alberto Basciani, „Unirea dificilă”.