Lagărul special Copou-Iași
Prizonierii austro-ungari de origine etnică română au avut parte, pornind chiar de la directivele oficiale românești, de un tratament special încă de la începutul războiului. Regiunea I Minieră intervenise la Marele Stat Major al Armatei Române, în septembrie 1916, pentru ca lucrătorii de origine română și italiană, luați prizonieri, să fie trimiși la minele de lignit de la Asău-Comănești-Căiuți, județul Bacău, care erau supuse regimului militar. Acești prizonieri urmau să fie internați în tabără și utilizați pentru explorarea cărbunelui. Alți captivi de origine română puteau fi folosiți ca muncitori în fabricile și atelierele care lucrau pentru armată.
Pentru prizonierii de origine română a fost constituit un lagăr special în Copou-Iași. Reprezentanții Elveției l-au vizitat în februarie 1918 și aveau să precizeze că era vorba de un loc „de triere a românilor din Transilvania”, „un lagăr de propagandă românească, bucurându-se de un tratament de favoare”. La 12 februarie 1918, în lagărul Copou se găseau 467 de prizonieri, dintre care 464 austro-ungari și trei alsacieni, cetățeni germani. Exceptând câțiva maghiari, prizonierii austro-ungari erau de etnie română. Ca urmare a scopului pentru care fusese înființat lagărul, prizonierii de acolo aveau o mare libertate. Ei erau folosiți ca personal casnic în Iași, precum și la câmp, la vie. În aprilie 1918 erau înregistrați 381 de prizonieri, dintre care 132 se aflau în lagăr, iar 249 erau detașați la munci agricole.
Răniți și infirmiere într-un spital de campanie din Moldova, 1917. (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/crucea-rosie-4)
Pentru cazarea prizonierilor existau barăci cu o capacitate de 50 de locuri fiecare. Barăcile erau văruite, acoperite cu paie și pământ bătătorit, iar în interior se găsea câte o sobă bună. Prizonierii aveau rogojini, iar mulți dintre ei și pături aflate în proprietate personală. În perimetrul lagărului se aflau și barăci ale artileriștilor români.
Bucătăria lagărului era curată, mare, iar în plus cu o sală de mese. Captivii primeau 820 de grame de pâine/zi, în două zile aceasta fiind înlocuită cu un kilogram de mămăligă. Primeau fasole, cartofi, mazăre etc., însă nu și carne.
Pentru menținerea igienei, existau două căzi de lemn bine instalate și o etuvă bună. Tifosul exantematic bântuise și acest lagăr în iarna 1916/1917, iar prizonierii fuseseră decimați. Iluminatul se făcea cu petrol. Spre deosebire de lagărele obișnuite, în cel din Copou existau latrine acoperite.
Pentru munca lor la câmp, prizonierii primeau câte trei lei pe zi. Fiecare prizonier avea dreptul să cheltuiască până la 20 de lei pe săptămână. Circa 400 de prizonieri economisiseră împreună 10.000 lei, între septembrie 1917-februarie 1918. De altfel, contabilitatea era bine ținută în lagăr. Prizonierii de aici aveau haine foarte bune, iar lenjeria era destulă. Nu este de mirare că erau mulțumiți de soarta lor.
Prizonierii din Spitalul Militar Iași
În dealul Copoului din Iași funcționa în anii Primului Război Mondial (ca și astăzi) un Spital Militar. Când l-au vizitat delegații elvețieni, la 13 martie 1918, în spital erau 101 bolnavi și răniți prizonieri, dintre care 55 de austro-ungari, 45 de germani și un turc. Aceștia beneficiau de îngrijirea unor medici și chirurgi buni. Stabilimentul era condus atunci de colonelul dr. Raul Dona.
Militari austro-ungari luați prizonieri de români în Transilvania, 1916
Prizonierii Centrali ocupau trei saloane și două pavilioane, unde se aflau și saloane cu soldați români. Cei dintâi proveneau mai ales din lagărul de la Răcăciuni și din lagărele de muncă din zona Cotnari, dependente de cel dintâi. Captivii internați sufereau de tulburări digestive, anemie, reumatism, iar câțiva erau afectați de scorbut. Mai mulți pacienți vindecați erau reținuți în spital pentru a se evita retrimiterea lor în lagăre, fapt posibil și pentru că spitalul nu era aglomerat atunci.
Saloanele erau bune, curate, luminoase și încălzite. Hrana și tratamentul erau adecvate. Infirmierele din spital vorbeau germana. O austriacă și o germană primiseră autorizația de a-i vizita pe prizonieri și de a le aduce cărți în limba germană, dulciuri și tutun. Cu ocazia vizitei, elvețienii le-au dat și ei cafea, cacao și rom.
Prizonierii din Spitalul Hârlău
Un spital al Crucii Roșii a funcționat în anii 1917-1918 la Hârlău, amplasat într-o școală evreiască și pe care elvețienii l-au vizitat la 4 martie 1918. În acel moment, conducerea spitalului o exercita Zoe Polizu Micșunești. Un medic competent se afla acolo. Existau paturi potrivite, îngrijire deosebită, mâncare bună, medicamente și pansamente. În spital erau și doi prizonieri germani, care erau îngrijiți bine, în aceleași saloane cu soldații români. Fapt puțin obișnuit, în spital funcționa și un cinemotograf.
Salon de spital în timpul Primului Război Mondial. (Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/salon-de-spital-din-marele-razboi)
În apropierea gării din Hârlău, în barăci, funcționa un spital pentru contagioși. Exista o instalație pentru dezinfectare și despăduchere. Multe barăci erau pentru bolnavii – bărbați sau femei – de tifos exantematic, febră tifoidă, sifilis, scarlatină, tuberculoză etc. Condițiile de cazare erau bune, curățenia era vizibilă, existau rufe și cearșafuri. Pentru fiecare baracă de contagioși exista o cadă de baie. În acest spital fuseseră îngrijiți și opt prizonieri, în aceleași saloane cu românii, cu puțin timp înainte de vizita elvețienilor.
Prizonierii din Spitalul nr. 220 Bacău
Spitalul nr. 220 Bacău era unul improvizat mai ales pentru bolnavii contagioși. Din lagărul de la Răcăciuni fuseseră trimiși în acest spital 85 de bolnavi, dintre care 35 au fost vindecați, 30 au murit, iar opt au fost repatriați. Cauzele deceselor erau slăbiciunea fiziologică, dizenteria, meningita și tifosul exantematic.
Când au ajuns elvețienii acolo, la 28 februarie 1918, în spital se aflau ruși, români și 20 de prizonieri Centrali. Cu toții erau tratați la fel. Camerele din spital era curate, văruite, cu saltele de paie, care erau instalate pe izolatoare. Bolnavii erau atent îngrijiți, foile de observație erau bine ținute. Conducerea spitalului o avea maiorul francez dr. G. Imbert, bine pregătit. Unii dintre bolnavi ajungeau la spital atunci când starea lor era deja critică. Funcționa în lagăr o bună instalație de deparazitare.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.