De-a lungul vremii, au abundat controversele cu privire la marxismul lui Karl Kautsky și la influența acestuia asupra social-democrației germane și europene. Teoretician de seamă al SPD-ului german și fondator al revistei Die Neue Zeit (devenită ulterior săptămânal, pe scurt, cea mai importantă revistă de teorie socială a celei de-A Doua Internaționale), la Stuttgart, redactor al ei din anii 1880 și până în 1917, cel născut azi, în 1854, la Praga, a fost catalogat în varii feluri: de la renegat și cripto-revizionist, la marxist evoluționist și determinist fatalist.
Mulți au căutat să arate că poziția centristă a lui Kautsky, care nu combina cu multă ușurință teoria revoluționară și practica reformistă, a oferit o alternativă la radicalismul și revizionismul epocii de dinaintea Primului Război Mondial. Alții, la rândul lor, au pretins că, fie înspre bine, fie înspre rău, Kautsky a impus teoria și practica social-democrației germane asupra tovarășilor socialiști din alte țări.
Karl Kautsky a fost mai mult un popularizator decât un inovator. Principala lui contribuție, o încercare de a distinge între revoluțiile politice și cele sociale, a venit abia după 1918, atunci când fusese deja izolat de mișcările comunistă și social-democrată. Tot el a ratat șansa de a fonda o școală a marxismului kautskyian. Poziția lui centristă, care promova organizarea, izolarea și precauția în defavoarea acțiunii și combativității, părea plauzibilă, mai degrabă, în condițiile de impas ale Germaniei imperiale. În zorii Primului Război Mondial și ai revoluțiilor care au urmat, inutilitatea strategică și imposibilitatea politică a centrismului deveniseră evidente. Deși Kautsky a rămas extrem de critic atât la adresa social-democrației reformiste, cât și a comunismului, până la moartea sa, pe 17 octombrie 1938, el n-a mai oferit o alternativă politică și nici n-a mai putut lucra cu vreo mișcare politică. Per total, un personaj care a oscilat permanent între flexibilitate politică tactică și un anti-revizionism de nezdruncinat.
Pentru Kautsky, teoria însemna o formă de practică, a cărei funcție era aceea de „a-i învăța pe muncitori realitatea condiției germane prin sublinierea unicității proletariatului”. Karl Kautsky a sesizat obstacolele în calea activității revoluționare, dar nu a oferit vreo strategie politică în afara educației teoretice și a participării în varii activități. Viața lui de după 1914 și până în 1938 a fost mai puțin acoperită. Dar ea trebuie să conțină și critica lui Karl Kautsky la adresa revoluțiilor rusă și germană, pentru gradul lor de violență și pentru violarea normelor democratice. Această critică a devenit, de fapt, baza distincției lui Kautsky între o revoluție politică voluntaristă și majoritară, și o revoluție socială determinată, care s-ar produce gradual prin accederea la putere a proletariatului.
Negăsind prea mult sprijin pentru noua sa versiune centristă, Karl Kautsky s-a întors la Viena la mijlocul anilor 1920 și și-a continuat de acolo activitatea teoretică. În 1927, a publicat Concepția materialistă a istoriei, pe care a considerat-o opera lui fundamentală. A existat mereu la Kautsky, de-a lungul vieții, o formă de continuitate a gândirii sale specifice. Din păcate, a fost vorba și de o continuitate a slăbiciunii și ambiguităților.
Într-unul din pamfletele lui cele mai interesante, Revoluția socială („Die soziale Revolution”), Kautsky făcea o paralelă între revoluție și nașterea biologică. Analogia surprindea însă perfect imaginea de sine a tânărului partid social-democrat (SPD) și dădea seama pentru rădăcinile ortodoxiei marxiste. Disprețuiți de către burghezie, etichetați drept „tovarăși fără patrie” de către Kaizer și aristocrația iuncher, primii social-democrați se văzuseră pe ei înșiși ca vestitori ai unei lumi noi. Ostracizat într-un mediu fundamental reacționar, SPD-ul a devenit rapid un „stat în stat”, în care lideri ai partidului precum August Bebel (1840–1913) sau Wilhelm Liebknecht (1826–1900) erau venerați și unde marxismul era primit ca o biblie a speranțelor pentru mase.
Cât despre Kautsky, el și-a trăit perioada de glorie ca teoretician marxist în cele două decenii dintre moartea lui Engels (în 1895) și Primul Război Mondial. După susținerea efortului de război în 1914, prin SPD, după opoziția față de revoluția bolșevică din 1917, sau după critica mișcării revoluționare postbelice din Germania, asalturile polemice ale lui Lenin la adresa lui Kautsky au avut ca rezultat, cel puțin în cercurile revoluționare, anatemizarea acestuia ca „renegat”. Din păcate pentru Karl Kautsky, în această perioadă de puternică polarizare politică, tacticile sale centriste au fost la fel de detestabile pentru conducerea SPD-ului cum erau și pentru Lenin...