Scriitorul austriac Robert Musil a părăsit această lume în 1942, lăsându-și capodopera Omul fără însușiri neterminată după aproape patruzeci de ani de strădanie narativă. După moartea sa, din varii motive, a existat un anumit consens printre critici care a exclus posibilitatea vreunui final al romanului chiar dacă, să zicem, Musil ar fi trăit la infinit. I s-a pus adesea pecetea unei „mentalități eseistice” și i s-a găsit ca frână a creativității (post-mortem, desigur) incapacitatea de a renunța la alternative.
Începând cu anii 1970, Musil a fost privit ca un rebel literar, un scriitor care și-a aflat sursele de inspirație în știință, filosofie și misticism, mai degrabă decât în tradiția literară. Unii critici nu s-au sfiit să-l numească un diletant literar, însă, cinci decenii mai târziu, această etichetă atârnă paradoxal de un romancier a cărui operă majoră este privită ca o capodoperă a literaturii germane a secolului XX. Exegeza Musil abundă de studii care plasează Omul fără însușiri (1943) în contextul variilor discursuri filosofice și științifice, de la fenomenologie și psihologia Gestalt, la empirismul lui Ernst Mach și perspectivismul nietzschean.
O consecință a accentului pus pe Robert Musil ca filosof–om de știință deghizat în haine literare a fost eclipsarea relației romanului său cu istoria genului. Deși mai mulți l-au apreciat pe Musil ca pe unul din cei trei mari moderniști, alături de Marcel Proust și James Joyce, nu a fost încă explorată cu adevărat semnificația unei asemenea afirmații. Într-adevăr, specialiștii în Musil și istoricii romanului tind să trateze Omul fără însușiri ca pe o „abatere” de la istoria romanului: o operă care se detașează radical de temele romanești, de stilurile narative și structurile de intrigă clasice. În imaginația criticii literare, Omul fără însușiri a ajuns să reprezinte, dincolo de toate, un „experiment de gândire” neortodox, un roman „eseistic”, alcătuit în mare parte din digresiuni intelectuale și un narator care întrerupe încontinuu o intrigă neconvențională și insuficientă, dacă nu care cumva cu totul inexistentă. (vezi capitolul lui Toma Pavel, „The Novel in Search of Itself: A Historical Morphology”, apărut în excelentele volume editate de Franco Moretti la Princeton University Press: The Novel. History, Geography, and Culture).
Cu certitudine, biografia lui Robert Musil (n. 6 noiembrie 1880, Klagenfurt–d. 15 aprilie 1942, Geneva) a reprezentat un factor important în percepțiile despre el ca outsider literar și în toate intervențiile privind eseismul romanului său. Școlit mai întâi ca inginer (la Brno) și apoi ca filosof academic (la Berlin) sub îndrumarea lui Carl Stumpf (1848–1936), cel care coordonase și teza doctorală a lui Edmund Husserl, Musil și-a continuat traiectoria științifică și după primul său succes literar, Rătăcirile elevului Torless (1906). Avea să se dedice complet scrisului abia după respingerea unui post de profesor-asistent sub Alexius Meinong (1853–1920) la Universitatea din Graz.
Acest fundal academic și-a găsit drumul către scrierile sale în special în Omul fără însușiri, acolo unde protagoniștii discută pe marginea celor mai complexe chestiuni științifice și filosofice ale vremii. Cu siguranță, dacă facem abstracție de dovezile biografice, experiența parcurgerii Omului fără însușiri a încurajat opinia standard despre roman ca aparținând unei categorii de sine stătătoare. Der Mann ohne Eigenschaften este un roman profund cerebral și, în multe aspecte, neconvențional. Naratorului pare să-i facă o deosebită plăcere joaca cu narațiunile alternative și pauzele abrupte, în vreme ce pune un accent extraordinar pe memorie și atenție. Cititorii romanului sunt obligați astfel să resimtă o anumită iritare. Așa cum observase Musil chiar din 1931, criticii îl percepeau deja ca outsider după publicarea primului volum din Omul fără însușiri. Musil a fost iritat el însuși de o astfel de etichetă. Prefera să i se spună și se imagina „romanicer”.
Asemeni eroului său, Ulrich von R, și Robert Musil s-a străduit de-a lungul vieții să treacă drept un individ „lipsit de însușiri”. Într-un fel, a fost un precursor al teoriilor postmoderniste și poststructuraliste privind identitatea ca lipsind în sine. A declarat cândva că „dacă încercăm să extragem din noi înșine acele convenții impuse de timpul nostru, ceea ce rămâne este complet lipsit de formă... O persoană există doar în cadrele pe care le primește din exterior”. Reflecțiile lui Robert Musil asupra esteticii, eticii și politicii s-au altoit ca răspuns la marea transformare istorică produsă de catastrofa Primului Război Mondial. Asemeni multora din contemporanii săi, vedea războiul ca pe catalizatorul unei crize profunde generată de dispariția coordonatelor tradiționale ale orientării spirituale...
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.