Născut pe 11 decembrie 1890, la Toulouse, Franța, Carlos Gardel (1890–1935) a fost primul superstar al Americii Latine în ceea ce privește industria divertismentului în secolul XX și personajul central din fascinanta poveste a tango-ului. În Argentina, imaginea lui Gardel - impecabil, îmbrăcat în smoching - a radiat pretutindeni, din posterele autobuzelor, la standurile de ziare, în magazinele de muzică sau transpusă în genialele desene ale caricaturistului argentino-uruguayan Hermenegildo Sábat (1933–2018). Imaginea, dar mai ales vocea, expresia chintesențială a cântecului de tango, care poate fi auzită la radio sau televizor, evocând un sens al obârșiei și nostalgia după acele barrios (cartiere, în special suburbii, arrabales, sau periferiile orașului), după figura mamei, după bulines, cuiburile de burlaci, și barra, versiunea adultă a găștii adolescentine (de obicei bărbați).
Forța nostalgiei evocată de Carlos Gardel poate fi probată în fel și chip. În 1953, marele scriitor argentinian Julio Cortázar (n. 1914, Ixelles, Belgia–d. 1984, Paris), exilat voluntar la Paris, scria că cele mai puternice amintiri ale sale legate de Buenos Aires sunt stârnite de cântecele lui Gardel ascultate la gramofon. Vreo treizeci de ani mai târziu, regizorul Fernando Solanas (83 de ani) alegea și el să vorbească nu doar despre durerea depărtării, ci și despre cultura rezistenței exilaților fugiți din calea „războiului murdar” al Argentinei într-un film semnificativ intitulat Tangos, the Exile of Gardel (1985). O peliculă de avangardă în care comunitatea argentiniană din Paris caută să pună în scenă un tango-balet dedicat lui Carlos Gardel, în fapt, o tragi-comedie scrisă de un prieten al lor aflat încă în Argentina. Gardel, desigur, apare de câteva ori în film ca sursă de inspirație, ca rădăcină vie a culturii și memoriei populare.
În multe feluri, viața lui „El Zorzal” servește drept model pentru comunitatea creată de emigrația masivă, al cărei vis fusese, cum spun ei, să „hacer la América”, să urmărească și realizeze visul american. Contextul lui Gardel era precar. Născut Charles Gardes (avea să adopte forma spaniolă a numelui la vreo 20 de ani) astăzi, în 1890, în Toulouse, fusese dus de mama sa nemăritată în Argentina, la vârsta de doi ani. Avea să crească în locuințele ieftine și pe străzile agitatei metropole Buenos Aires. Fascinația sa timpurie pentru teatru și vodevil, precum și vocea sa frumoasă i-au adus numeroase contracte și, în cele din urmă, parteneriatul cu cântărețul uruguayan José Razzano (n. 1887, Montevideo–d. 1960, Buenos Aires). Lovitura majoră pentru acest duo a venit când un grup de petrecăreți din păturile înstărite ale capitalei i-au dus să cânte la faimosul club de noapte argentinian Armenonville. Popularitatea lor la acest moment se baza, încă, pe cântece populare argentiniene „creole”.
A fost cântecul de tango cel care l-a făcut pe Gardel faimos și pe care el, la rându-i, l-a ajutat să se dezvolte. Duo-ul a devenit extrem de popular în Argentina, călătorind de-a lungul și de-a latul țării, înregistrând sute de cântece și transmițând prin noua invenție a mass media, radio-ul. Gardel a făcut o grămadă de bani și i-a pierdut aproape pe toți la cursele de cai, una din pasiunile care i-au marcat viața.
Din 1925, despărțit de Razzano, Gardel și-a consolidat reputația în Argentina și în afara țării. A început să aibă turnee din ce în ce mai multe și a fost întâmpinat cu mare entuziasm în Spania și Franța. Avea să fie studioul american Paramount Pictures cel care îl va face pe Gardel cel mai cunoscut star hispano-american de film în anii 1930. Filmele în care a apărut au fost de un dement succes în lumea latino, proiecționiști de pretutindeni fiind forțați de multe ori să deruleze anumite porțiuni astfel încât spectatorii să-și poată reauzi cântecele favorite. Probabil că fără nefericitul accident de avion care i-a curmat viața la Medellín, în Columbia, în 1935, Carlos Gardel ar fi devenit o legendă a Hollywood-ului comparabilă cu Maurice Chevalier. Subita moarte i-a răpit acel ultim trofeu. În propria sa lume însă, una încăpătoare, fără îndoială, Gardel a fost și rămâne un superstar.
În iulie 1935, la scurtă vreme după dispariția regelui tango-ului, revista Variety folosea ultimul său film, Tango Bar (apărut postum în regia lui John Reinhardt), ca pretext de meditație asupra anomaliei unui nume internațional de succes care n-a cucerit piața americană. Performanța transnațională a lui Gardel i-a adus prea puțină recunoaștere culturală în țara studioului Paramount, acolo unde patru din cele șapte filme de lung-metraj ale sale au fost produse între 1931 și 1935. În pofida prizei transatlantice mai largi, uneori chiar trilingve, la publicuri din America Latină, Spania și Franța, Carlos Gardel a rămas aproape nerecunoscut în Statele Unite.
Ascensiunea încununată de glorie a lui Carlos Gardel rămâne inextricabil legată de tranziția tango-ului de la bordelurile și sălile de dans ieftine ale cartierelor de imigranți din Buenos Aires la cabaretele și palatele de film ale centrului urban. Această transformare poate fi atribuită popularizării mass media precum și schimbărilor structurii de clasă care au reconfigurat, ambele, cultura națională a Argentinei în primele decenii ale secolului XX...