Dacă ar fi de ales un singur film pentru a simboliza perioada de glasnost în cinematografie, acesta cu siguranță ar fi Căința lui Tengiz Abuladze (n. 31 ianuarie 1924–d. 6 martie 1994). Realizată pentru televiziunea georgiană și produsă de Gruzia Film Studio în „perioada stagnării” de dinainte de Mihail Gorbaciov, pelicula Căința a fost difuzată în URSS ca film de lung metraj abia în 1986 și a fost aclamată de către intelighenția sovietică.
Deși mai fuseseră făcute și alte filme despre trecutul stalinist, niciunul din ele nu reușise să provoace mai multă controversă și comentarii decât acesta. Capodopera lui Abuladze a produs revelații și catharsis unei generații care supraviețuise stalinismului și altora, mai noi, care se luptau cu moștenirile sale. Pentru creator, Căința fusese un act periculos și curajos. Însă era exact ce avea nevoie conducerea sovietică în anul 1986, adică un film anti-Stalin produs într-o „republică soră” (ba, mai mult, în Georgia, patria lui Djugașvili), un câștigător sigur la festivalurile internaționale și o sursă de bani și prestigiu. Într-adevăr, vândut la cel mai mare preț din istoria cinematografiei sovietice, filmul a umplut pușculița statului și a dat un nou suflu campaniei oficiale de destalinizare.
Căința a devenit un fel de navă amiral a deschiderii gorbacioviste, și nu doar în artă. Filmul rămâne emblematic pentru speranțele de reînnoire în toate instituțiile vieții sovietice. La prima proiecție din Moscova, oamenii au aplaudat și plâns minute în șir. În timpul primei săptămâni de difuzare, circa 700.000 de spectatori au venit să-l vadă. Căința a atras și atenția Occidentului, a câștigat un premiu special la Cannes și a fost propunerea oficială sovietică pentru Oscarurile din 1987.
Filmul lui Abuladze își are cu siguranță locul lângă poemul tragic Recviem al Annei Ahmatova, romanul atmosferei de teroare a anilor ’30 al lui Anatoli Rîbakov, Copiii din Arbat, sau capodopera epică a lui Vasili Grossman, Viață și destin. Toate, dar toate, sunt îmbibate în lacrimi și sânge. Ca niciunde altundeva, în Uniunea Sovietică a părut că artiștii le-au luat-o înainte istoricilor în ceea ce privește copleșirea publicului cu propriul trecut.
Dar cum anume putea fi transpusă experiența stalinismului în film? Tradiția sacră a cinematografiei sovietice și realismul literar au oferit câteva indicii. Două scene extrem de apăsătoare din Căința se înscriu în acest stil. Într-una din ele, o mohorâtă coadă de femei și copii se întinde în fața unui geam din spatele căruia doar se aude agentul care oferă informații despre deținuți. Femeile mereu în așteptare, mereu cuprinse de speranță ale Ahmatovei... Cu o voce de piatră, agentul oferă atâta informație cât să știe ele dacă bărbații le sunt morți sau în viață. Într-o altă scenă, învecinată, femeile și copiii se adună la o răscruce de cale ferată unde a fost aruncat un buștean ce ar putea conține mesaje scrijelite de la soții lor. Este un cadru dureros, filmat de sus și fără sunet, cu excepția unei muzici ușoare, triste și solemne ca o pavană. Deodată, una din femei descoperă o inscripție din partea celui drag, se aruncă asupra bușteanului și, plângând, începe să-l mângâie încet și afectuos...
Toate aceste detalii aparțin istoriei ticăloase a Gulagului, care avea într-o zi să ofere cineaștilor sovietici nenumărate subiecte, așa cum o făcuse deja cu literatura sovietică, publicată oficial sau în samizdat. Multe alte secvențe din Căința ne vor aminti de Tarkovski, impregnate cum sunt de nuanțe religioase și frecvente motive și simboluri creștine. Peste toate acestea, Abuladze își spune povestea sub forma unei fantasme absurde, momentele comice alternând cu cele tragice. Există, desigur, și o logică internă: istoria perioadei staliniste și a atâtor altor tiranii este plină de absurd, irațional și inexplicabil. Abuladze însuși a mărturisit că personajele și incidentele din film au fost inspirate din viață.
Căința rămâne un tur de forță al suprarealismului cinematografic, atât prin mizanscenă, cât și prin muzică, dialog și scenariu. Deși în analiza istorică a unui film stilul nu prea contează, Căința reprezintă acea excepție rară. Spectatorul nu rămâne cu nimic factual din el și, totuși, cu tot ceea ce contează despre perioada stalinistă. Eludând în mod deliberat faptele, Abuladze a surprins grozav de bine o epocă în care adevărul a însemnat mai puțin decât nimic.
Suprarealismul filmului este cum nu se poate mai potrivit cu subiectul. N-a existat nicicând o perioadă mai cumplit de „ireală” ca aceea a lui Stalin, iar Tengiz Abuladze a reușit să distileze tot ceea ce știm despre teroare într-o peliculă de o acuratețe terifiantă. Fiecare întorsătură a bizarului său scenariu este agonizant de familiară celor care au trăit acele timpuri sau celor care le-au studiat vreme de ani de zile. Fiecare detaliu al dialogului este absolut imposibil, și totuși, în acest context, perfect adevărat. Ceea ce face, până la urmă, Căința este să pună întrebări serioase despre sensul istoriei și al responsabilității noastre față de trecut.