Nimeni n-a exprimat mai bine ca dramaturgul și activistul pentru drepturile omului ceh, Václav Havel (1936–2011), pasiunea pentru o politică a adevărului. În timpul Primăverii pragheze, Havel s-a numărat printre acei intelectuali independenți care i-au criticat pe reformatorii de partid pentru timiditatea arătată în despărțirea de sistemul de tip sovietic.
Ca tânăr născut într-o familie burgheză, lui Havel i s-a negat dreptul de a urma cursurile unei universități. A simțit, așadar, pe pielea lui, discriminările unei orânduiri care pretindea că apără interesele clasei muncitoare. A descoperit că nu exista nicio legătură între demagogia convenabilă regimului și realitatea socială a Cehoslovaciei. Piesele sale din epocă descriu corvoada ființei umane captivă a unui sistem care detestă adevărul și demnitatea.
După invazia sovietică a țării, Havel a refuzat să emigreze și a continuat să lupte pentru apărarea drepturilor civile. A fost unul din membrii fondatori și unul din purtătorii de cuvânt ai Cartei 77 și a fost închis de nenumărate ori pentru lupta sa intransigentă.
În 1979, un grup de disidenți cehoslovaci și polonezi au decis să organizeze și să publice o colecție de eseuri în samizdat intitulată Despre libertate și putere. Din pricina situației politice din cele două țări, volumul care a ieșit conținea doar contribuțiile cehoslovace, însă polonezii le citiseră și le apreciaseră calitatea.
Vaclav Havel, în 1989
Referindu-se la contribuția lui Havel la acest volum, Zbigniew Bujak, unul din liderii Solidarității, nota în 1981 că eseul Puterea celor fără de putere a oferit opoziției poloneze „osatura teoretică, o bază teoretică pentru acțiunile noastre”. Meritul lui Havel a fost să sintetizeze, într-un mod extrem de incisiv, idei, așteptări și chiar emoții care existau până atunci doar în forme spontane, dezarticulate și subliminale.
Noile mișcări ale Europei de Est aveau nevoie de o explicație teoretică persuasivă a propriei legitimități politice. Fiecare eseu al acestui volum deschizător de drumuri merită o atenție specială, însă doar Havel oferă o analiză concentrată și comprehensivă a naturii puterii, disidenței și opoziției în societățile post-totalitare.
Puterea celor fără de putere adresează marile dileme morale ale individului într-o societate în care teroarea a devenit mai insidioasă și aproape invizibilă, în care mecanismele represiunii au fost internalizate într-un grad fără precedent. Eseul lui Havel oferă o strategie a auto-emancipării pentru fiecare individ, o alternativă la filosofia abandonului și impotenței istorice. Teza lui: este perfect posibil să învingi această logică a conformismului, iar libertatea reprezintă o variabilă subiectivă care nu poate fi complet suprimată.
Trebuie să ne amintim că eseul lui Havel descrie situația politică și morală din Cehoslovacia „normalizată” a lui Gustáv Husák, o țară unde amnezia devenise politică oficială de stat. Să ne amintim, de asemenea, că într-o societate totalitară disidența este imposibilă.
### Vezi și... ### Moștenirea lui 1989. După treizeci de ani, două revoluții față în față
Pentru ca ideile critice să iasă la suprafață și să aibă un impact social, sistemul trebuie să treacă printr-o minimă deschidere. Eseul lui Havel se ocupă tocmai de premisele sociologice și psihologice ale disidenței și captează trăsăturile caracteristice societății post-totalitare.
Comparat cu condițiile staliniste, când toate formele de critică reală ori potențială erau suprimate brutal, societatea post-totalitară permite forme incipiente de nesupunere. În țări precum Albania și România, asemenea eforturi colective întru eliberare erau imposibile și pentru că regimurile își păstraseră toate puterile coercitive. În Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, erodarea autorității comuniste a fost acompaniată de o anumită tolerare (limitată) a acțiunilor critice.