Trăim însoțiți și contrariați de o densitate neobișnuită a evenimentelor grave, tragice și majore care întrece pînă și așteptările fixate în urmă cu doar cîțiva ani. Așa de pildă, în mai puțin de o lună: China a lansat un plan faraonic de conectare infrastructurală a Asiei la Europa, președintele american Trump a semnat contracte militare de 350 miliarde dolari cu Arabia Saudită, un terorist sinucigaș a omorît 22 de oameni, în cea mai mare parte copii și adolescenți, la Manchester, Coreea de Nord s-a pus pe lansat rachete cu rază din ce în ce mai lungă, noul președinte francez Macron l-a primit pe Vladimir Putin și a făcut o demonstrație de gesturi publicitare, Filipine e în pragul războiului civil cu musulmani fideli ISIS, Muntenegru e membru NATO.
Tot acest șir (incomplet) de evenimente foarte importante nu e însă nimic pe lîngă declarațiile cancelarului Merkel, după întîlnirea cu președintele Trump. Angela Merkel a rostit, pur și simplu, cuvintele pe care nimeni n-a visat să le gîndească în ultimii 70 de ani: Europa trebuie să își croiască singură destinul, fără sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii. Declarația a fost lansată înaintea alegerilor generale din toamnă, în care dna Merkel va lupta pentru un al patrulea mandat consecutiv de Cancelar. Campaniile electorale sînt pline de declarații radicale dar, în cazul de față, e greu de crezut că presiunea politică a impus o poziție de asemenea gravitate.
De acum faimoasa declarație a dnei Merkel a declanșat, firește, o vastă literatură analitică și speculativă pe tema fracturii în relația Europa-America sau Europa-Nato sau Europa-Atlantic. Dezbaterea e dominată de problema relațiilor militare în impas și a legăturilor politice divergente în alianța care s-a cimentat la sfîrșitul războiului și a dat cursul istoric al Europei în ultimii 70 de ani. E limpede că lucrurile s-au schimbat. Ceva, și anume ceva important, nu e în regulă. Însă, pînă la evaluarea exactă a daunelor va mai trece timp, vor interveni noi declarații, contra-declarații și reveniri. Tema e prea mare și nu poate fi tranșată în doar cîteva săptămîni. Ea va acoperi, cu siguranță, orizontul de calcul și proiect politic al următorilor ani.
Ceea ce nu înseamnă că declarațiile dnei Merkel conțin o singură problemă. Poate nebăgată în seamă, cealaltă mare chestiune ridicată de aceste declarații e Europa. Mai precis, ce anume e Europa pomenită de dna Merkel? Pare simplu. În genere, vorbim de Europa cu un reflex ușor neglijent și uităm că Europa nu e o țară, un stat sau o organizație. Ce anume a înțeles dna Merkel prin Europa și ce anume înțeleg europenii cînd vorbesc de Europa? Același lucru?
Chestiunea Europei nu e o noutate și dificultățile de definire pe care le întîmpinăm azi sugerează că această noțiune a fost, mai mereu, tratată superficial sau plasată în categorii prea largi. Nu avem practic un răspuns, dar multe observații interesante sînt la îndemîna oricui. Cu alte cuvinte, nu e prea greu să ajungem la concluzia că știm ce e Europa, fără să o putem spune precis. Dar, mai întîi, să trecem la întrebările simple. Întrebările care dau la o parte clișeele. Prima din ele pleacă de la obișnuința noastră din ultimii 20-30 de ani: prin Europa, înțelegem Uniunea Europeană. E, oare, așa?