Așadar, Moldova e în fața întrebărilor clasice pentru state sărace și cu mari fisuri democratice: cum e mai bine? Să iei banii și să accepți schimbări politice? sau să refuzi banii dar să riști falimentul? De partea finanțatorilor europeni, alte întrebări clasice: e productiv să lipsești de bani o societate săracă numai pentru a menține standardul democratic deasupra oricărei alte valori? Sau e mai bine să închizi ochii, știind că banii vor ajunge, măcar în parte, acolo unde nimeni n-a mai văzut demult bani? Răspunsurile sînt da și nu în toate cazurile. Toată lumea știe că are dreptate, dar nu are și dovezi. Cei ce vor garanții democratice nu au nici o îndoială că istoria și viitorul sînt de partea lor. Cei ce vor banii aduc în față poporul și îi arată zdrențuiala sau cămările goale. Evident, în ambele cazuri, argumentele par sau chiar sînt corecte. Fără democrație, boala se adîncește și, curînd, Moldova se va găsi iar în situația de a cerși, dar cu argmente mai puține. Și e la fel de adevărat că, fără bani, moldovenii de rînd vor fi loviți de suferințe crescute și își vor părăsi țara sau o vor trage în jos.
Ce supără în ambele cazuri e siguranța și patetismul cu care vorbesc cele două tabere. Pe de o parte, apostolii democrației trec mult pe deasupra necazurilor mari ale oamenilor mici. Pe de altă parte, tartorii politici vor înțelegere trecînd peste propria vină. Singura ceritutine e că ambele părți vor să aibă dreptate, fără să știe dacă au dreptate.
Treizeci de ani de reformism și asistență financiară în Europa de Est ne spun că și cazul Moldovei e o incertitudine prezentată din două unghiuri drept adevăr total. De fapt, nimeni nu știe ceva precis. Reformiștii cer blocarea ambițiilor riscante ale regimului pentru că așa se cade și așa scrie la manualul cel bun. Dar asta nu înseamnă că aceiași reformiști știu că situația se va schimba în bine, cu mai puțini bani și ceva mai multă rigoare legală.
La rîndul lor, adepții împrumutului cu orice preț sau în baza unor angajamente de moment nu știu dacă banii vor ajunge cu adevărat la cei ce au nevoie de ei. Așadar, lupta se duce, de fapt, în afara realității. Miza e o victorie politică, iar victoria politică se poate irosi ușor într-un sistem de stat care nu mai poate da direcție ci doar prelungirea confuziei. În cele din urmă, asistența financiară acordată Moldovei e un mijloc de a asigura, la limită, supraviețuirea vieții de stat. Bătălia de principii e ușor nepotrivită într-un asemnea cadru. Votînd în favoarea ajutorului (575-67) Parlamentul European pare să fi arătat că înțelege exact asta: nimic nu merge bine în Moldova dar, fără bani, se taie punțile și dispar șansele minime de redresare. Fondurile care vor fi trimise Republicii Moldova sînt, în singura lor definiție rațională, o ancoră, un fel de a menține legătura și de a evita deriva statului. Nu urmează prosperitatea, dar e ceva mai sigur că a fost evitată desprinderea Moldovei de sistemul european.
Legătura Moldovei cu Uniunea Europeană nu mai e ce a fost dar n-a încetat să existe. Se va spune că 100 de milioane de euro se duc pe apa sîmbetei. Într-adevăr, nimeni nu poate garanta că banii se vor duce acolo unde le rostul. Însă e la fel de bine de știut că UE nu își poate face iluzii prea mari. Experiența trecută spune că banii nu ajung mereu unde trebuie dar lasă deschis locul pentru intervenții pozitive în viitor. În rezumat: nimeni nu știe cum e mai bine dar fără bani e mai rău.