Demosul din democrație e în criză (I)

Populismul a ajuns o vorbă celebră. O auziți în fiecare zi, aruncată în chip de acuzație și în loc de explicație. De populism sînt vinovate întotdeauna personajele și partidele politice neliberale. Toate situate, prin idei și inițiative, în afara ideologiei dominante în occident. Liberalismul e, azi, biblia politică a numeroase guverne occidentale și a marilor organisme supranaționale ca Uniunea Europeană și ONU dar și al mediilor artistice, de presă și academice dar a început să aibă probleme. Mai întîi, la alegeri. În Marea Britanie, Statele Unite, Italia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Cehia, Slovenia, Austria, alegătorii au respins ideile liberale și au votat pentru partide care nu acceptă asemenea valori. În rezumat, valorile liberale înseamnă, printre altele, un sistem de migrație liber, austeritate economică cu deficit bugetar strict limitat și cheltuieli publice mereu în descreștere, așa cum o dictează normele UE, și, la fel de important, un rol proeminent pentru drepturile minorităților rasiale și sexuale. Partidele care resping aceste idei și au din ce în ce mai mult sprijin popular în occident pun accentul pe securitatea granițelor, limitarea migrației, revenirea la decizii economice și fiscale suverane, fără limitările aduse de normele UE și tratamentul egal, fără drepturi speciale, pentru minoritățile de orice fel. Ciocnirea acestor două tipuri de politică și valori era inevitabilă. După o lungă perioadă de supremație a liberalismului oficial, alegătorii s-au revoltat. În unele țări, ei au adus la putere partide care refuză sau demontează programele liberale. În alte țări, de pildă în Germania și în Franța, votul revoltaților nu a putut schimba regimul de guvernare dar a propulsat partide anti-liberale care sînt, acum, prima forță a opoziției. În această situație, cuvîntul ”populism” a făcut carieră. Toate partidele și personalitățile neliberale au fost declarate populiste. Această etichetă, înlocuită, uneori, cu termenul similar de ”iliberal” a încetat să mai descrie ceva clar și a devenit, pur și simplu, o acuzație gavă sau, chiar, o insultă. În fond, iliberali sau populiști sînt și partidul lui Orban în Ungaria și regimul comunist nord-coreean și mișcarea condusă de Președintele Trump și partidele care guvernează Italia dar și regimul șiit iranian. E limpede, din această înșiruire, că etichetele aplicate acestor regimuri și guverne nu descriu o realitate comună ci transmit o dezaprobare vehementă. În cazul Europei, lucrurile sînt, totuși, un pic mai ușor de clasificat. Populist e orice partid sau lider care nu vrea migranți, respinge dreptul la căsătorie al homsexualilor, își declară fidelitatea față de valorile creștine sau lansează programe economice și fiscale care nu se încadrează în rețeta zonei euro.

Recent, noul Prim Ministru italian Giovanni Conte a abordat în discursul inaugural susținut în fața Parlamentului acuzația de populism lansată împotriva guvernului italian încă înainte de instalare. Conte a remarcat că dacă a fi populist înseamnă a vorbi direct și a veni în ajutorul claselor de jos, al categoriilor profesionale tradiționale și al instituțiilor religioase și culturale ale țării, atunci guvernul italian se declară populist. Remarca lui Conte pare o figură retorică și e chiar asta. Dar nu numai atît. Cuvintele Primului Ministru italian conțin un argument simplu care ajută dacă e vorba să înțelegem mai bine ce e și de ce a apărut faimosul populism pe scena politică occidentală.