Cred că ar fi necesar să evaluăm ceea ce s-ar putea numi, în consonanță cu o intensă discuție purtată în ultimii ani în Polonia, moștenirea RPR. Acest lucru este cu atât mai urgent cu cât, așa cum semnala și Lucian Boia în cunoscuta sa carte despre rolul mitului în conștiința istorică românească, există încă tentația de a idealiza regimul Dej, care a făcut posibilă edificarea despotismului ceaușist.
Your browser doesn’t support HTML5
Blog Vladimir Tismăneanu
Trebuie accentuat de la bun început că Republica Populară Română, înființată prin dictat sau mai exact spus prin lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic al acestei noțiuni), nici populară și, în mod cert, nici românească. A nu vedea aceste simple adevăruri înseamnă de fapt a nega evidențele istorice și a încuraja perpetuarea unor legende și mistificări pe cât de absurde, pe atât de primejdioase. Acest lucru poate fi înțeles (nu însă și justificat) în cazul foștilor demnitari comuniști care continuă să se legene în iluziile comunismului național. Stă mărturie în acest sens o carte de convorbiri cu Alexandru Bârlădeanu, în care fostul dictator economic al lui Dej este încurajat de autoarea lungului interviu, Lavinia Betea, să insiste asupra așa-zisei autonomii a Bucureștiului față de Kremlin, inițiată de exponenții unei presupuse „direcții patriotice” din conducerea PMR. O enormă distanță intelectuală și etică desparte acest gen de convorbiri cu foștii lideri staliniști români (Maurer, Apostol, etc.) de formidabila carte Oni (Ei) a ziaristei poloneze Teresa Torańska.
Când încercăm să luminăm resorturile stalinismului este cazul să nu uităm că avem de-a face cu o întreprindere politică esențialmente barbară, că acești arhitecți ai sistemului nu au demonstrat niciun fel de scrupule și remușcări și că, în substanța sa lăuntrică, deopotrivă ca intenționalitate și ca experiență practică, regimul comunist a fost bazat pe disprețul față de drepturile omului și față de lege.
Adevărul este că nici Dej, nici Ceaușescu nu au nutrit sentimente sincere patriotice. Au fost ambii partizanii unei formule politice autoritare, întemeiată pe monolitism ideologic, intoleranță fanatică în raport cu orice adversar, terorism polițienesc și un cult aberant al economiei planificate. Moștenirea RPR, augmentată până la proporții de un nemărginit irațional în ultimii ani ai lui Ceaușescu, a fost una a despotismului, a distrugerii valorilor veritabile (axiofobie), a eliminării elitelor politice și culturale și a izolării țării în raport cu direcțiile novatoare din lumea ideilor și din tehnologie. În economie au fost urmărite cu diabolică perseverență anihilarea proprietății particulare și crearea unei industrii grele care, cu timpul, a devenit o insuportabilă cămașă de forță, împiedicând o creștere economică normală.
Agricultura a fost supusă acelorași obsesii ideologice: moștenirea RPR constă, așadar, în aneantizarea clasei țărănești tradiționale prin colectivizarea forțată. În cultură, atât epoca lui Dej, cât și aceea a lui Ceaușescu au însemnat un efort continuu al factorului politic de a cenzura și „orienta” viața spiritului în numele unor dogme mumificate. Atacul neîntrerupt împotriva oricăror tendințe pro-occidentale, denunțarea avangardei artistice drept antinațională, manipularea simbolurilor patriotice pentru dobândirea unei minime legitimități, acestea au fost liniile de forță ale politicilor culturale comuniste în România. Dacă în Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia s-au configurat tendințe neomarxiste, antistaliniste chiar, în interiorul elitelor comuniste din România acest lucru a fost împiedicat prin tehnici de o imensă perfidie și ipocrizie.
Trebuie spus cât se poate de categoric: ruptura regimului Dej (și apoi Ceaușescu) de Moscova nu s-a petrecut din motive de demnitate națională, ci mai presus de orice datorită spaimei organice a comuniștilor români că vor trebui să urmeze timidele încercări destalinizatoare ale lui Nikita Hrușciov. Nu destalinizarea a fost, deci, marele succes al lui Dej, ci desovietizarea prin prezervarea intactă a mecanismelor autocratic-polițienești ale stalinismului.
Nu neg că au existat etape, frământări, tensiuni interne în experiența acestui regim și că orice perspectivă istorică are obligația de a remarca și explica aceste nuanțe. Este limpede, de pildă, că ultimii ani ai lui Dej (ca și primii ani ai perioadei Ceaușescu) au cunoscut această contradicție dintre o linie de tip iugoslav și una de tip albanez. Doresc să accentuez faptul că tocmai natura eminamente ilegitimă a regimului, deficitul de cadre intelectuale reale, oroarea adevărului istoric și pedalarea necontenită pe mit (ori chiar pe minciuna deliberată), au împiedicat reformele interne efective.
Pe scurt, moștenirea RPR este una a modernizării distorsionate și a unei dezvoltări deraiate, ambele menite să abolească piața liberă și societatea civilă. Ceea ce s-a consacrat în a doua parte a secolului trecut a fost întreruperea cursului firesc al integrării României în modernitate, negarea formei politice naturale care a fost monarhia constituțională, lichidarea pluralismului politic și cultural și, cu consecințe cât se poate de tragice, năruirea statului de drept.