Your browser doesn’t support HTML5
Despre comunismul interbelic ca sectarism mesianic
Rămâne o problemă spinoasă, se pare, modul în care ne raportăm la comunismul interbelic. Etnicizarea narațiunilor despre pariul comunist în Polonia, Ungaria sau România duce la pierderea din vedere a dimensiunii globale a fascinației exercitate de Revoluția din Octombrie și proiectul leninist. În consens cu istoriografia internațională, de la Robert C. Tucker, Franz Borkenau, Leonard Schapiro și Adam Ulam, la Annie Kriegel, Marc Lazar, Robert Service, Archie Brown, David Priestland și Silvio Pons, privesc istoria comunismului în faza leninist-stalinistă drept una a sectarismului mesianic, a pasiunilor revoluționar-utopice ajunse la paroxism. Comuniștii trăiau într-un „ghetou” politic, dar nu era câtuși de puțin unul etnic. Aveau propriul univers de fantasme, citeau aceleași cărți, scandau aceleași lozinci, cântau aceleași cântece, de la Barcelona la Beijing. „Internaționala” era imnul lor comun. În cartea sa de dialoguri cu Daniel Cristea-Enache, profesorul Paul Cornea explorează exemplar acest subiect. Mai ales că, spre deosebire de alți foști comuniști, nu se dedă unui exercițiu auto-justificativ, nu recurge la subterfugii „dialectice”, ci privește cu lucidă amărăciune propriile iluzii, ca și pe acelea ale generației precedente.
Devotamentul pentru steagul cel roșu („The Red Flag” e titlul cărții lui Priestland pe subiect) era contagios și cuprindea varii categorii sociale și grupuri etnice. Spre a-l cita pe Czesław Miłosz, nu a fost vorba de niciun mister rasial în acel angajament. Lucrul este valabil în Spania, China, Italia, Argentina, Chile, Franța, Germania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria sau România. Mă refer la nucleul mișcării, nu la iradierile în mase. În termenii lui George Orwell din romanul 1984, partidul intern și cel extern. Sau, în cei ai lui Borkenau, comunitatea ezoterică, a „inițiaților” (un Lukács, un Gramsci, de pildă, ideologi proeminenți și membri ai elitei ezoterice), și cea externă, exoterică. Comisarii făceau parte din prima, carnea de tun din a doua. Unii întocmeau dosare și scriau programe strategice, alții mureau, ca Olga Bancic, decapitată, sau își lăsau brațul drept, la 24 de ani, precum tatăl meu, în cea mai feroce bătălie a Războiului Civil din Spania, pe râul Ebro. A nu vedea diferența dintre cele două categorii înseamnă să nu fi înțeles nimic din istoria comunismului. Într-un articol publicat în 22 cu câțiva ani înainte de a se stinge din viață, Pavel Câmpeanu mărturisea că excluderea din PMR a tatălui meu (nu fuseseră niciodată prieteni), a fost pentru el un moment al trezirii. Tatăl meu a fost un comunist convins, niciodată un poltron, un oportunist ori un arivist.
Ni se servesc, în versiuni vulgarizate, crochiuri ce se vor explicative pentru internaționalismul mistic al comuniștilor interbelici. Se construiesc retroactiv false ierarhii spre a servi unor răfuieli politice contemporane. Cazul propriului meu părinte care a ajuns să facă o spectaculoasă carieră postumă pentru a demonstra că fiul său provine din familia „călăului poporului român”, omul cu funcții relativ mici (nu a făcut parte niciodată din Comitetul Central, de pildă), dar capabil de „decizii maligne”, „șeful agenturii sovietice din România”, cum l-a numit cândva Ion Stănescu, el însuși șef al Securității sub Ceaușescu, este paradigmatic pentru această vicioasă distorsionare a tot ceea ce înseamnă acuratețe istorică și onoare științifică. Cum se face că numele tatălui meu nu apare în lucrările esențiale ale profesorului Dennis Deletant despre teroarea comunistă din România?
Am lângă mine, scriind acest articol, volumul Voluntari români în Spania, apărut la Editura politică, sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR. Director al editurii, la acel ceas istoric, era Valter Roman. Între autori: Petre Borilă (comisar politic, ulterior unul din șefii emigrației române din URSS, membru al Biroului Politic și unul din cei mai apropiați colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej), Stan Minea (interbrigadist, ajuns în URSS, revenit în țară, șef al Contrainformațiilor Armatei, pensionat medical din motive de boală psihică), Mihai Burcă (interbrigadist, membru de seamă al emigrației de la Moscova, general politic după revenirea în țară, ministru adjunct la MAI și la MFA, membru al CC al PCR), Mihail Florescu (interbrigadist, membru al CC și ministru vreme de decenii, până la prăbușirea regimului în decembrie 1989), Valter Roman (maior de artilerie în Spania, emigrat la Moscova, șef al radioului Cominternului pentru România, general politic în anii ’50, ministru, director al Editurii politice, membru al CC până la moarte), Pavel Cristescu (interbrigadist, ajuns în Franța, combatant în maquis, general MAI, șeful Miliției pe țară în anii ’50), Gheorghe Stoica (instructor al Cominternului, absolvent al Școlii Leniniste, ca și Borilă, revenit în țară cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, șef al organizației de partid a Capitalei, membru al CC vreme de decenii, membru al Comitetului Executiv și al Consiliului de Stat), Coloman Ambruș (interbrigadist, șef de regiune de Securitate în anii ’50, asemeni altui interbrigadist, Mihai Patriciu, fostul șef al regiunii de Securitate Cluj, care semnează un text intitulat „Asaltul culmilor din Sierra Pandols și Caballs”). Medalionul despre Constantin Burcă, mort în Spania, este semnat de Gheorghe Adorian (interbrigadist, luptător în maquis, colonel de securitate și șeful Direcției Educative din MAI în anii ’50, ginerele cunoscutului militant comunist din Ardeal, Hillel Kohn, pomenit de Imre Tóth într-o carte apărută la Humanitas). Medalionul despre Nicolae Cristea, și el căzut în Spania, este semnat de Andrei Roman, interbrigadist, cumnatul lui Petre Borilă, revenit cu divizia „Tudor Vladimirescu”, fost colonel politic și membru în conducerea Ministerului Forțelor Armate.
Numele tatălui meu este menționat de două ori, cred, în volum: o dată în legătură cu bătălia de pe Ebro, ca luptător, și a doua oară, de doctorul David Iancu, ca mare mutilat. Iată-l dar, pe Leonte Tismăneanu, alături de Petre Borilă, Gheorghe Stoica și Mihai Burcă drept unul din cei „patru apostoli ai lui Stalin” care, după ce au fost eroi în Spania, au devenit politruci și au sovietizat România. Iar această legendă care îl plasează pe tatăl meu între marii vinovați pentru criminalitatea regimului se vrea o lecție de istorie.