Your browser doesn’t support HTML5
Dincolo de bețiile ideologice
André Glucksmann s-a ferit, pe cât posibil, în timpul vieții de excesul expunerii mediatice, a preferat conferințele intelectuale seratelor mondene, iar atunci când realitățile politice deveneau urgente, știa să fie prezent fără tăgadă. În anii ’80 a semnat toate manifestele de solidaritate cu disidenții din blocul sovietic. Se știa despre Glucksmann, ca și despre Jean-François Revel și Eugène Ionesco, că vor semna fără ezitare orice protest împotriva autocrațiilor decrepite din Est. Am în față, când scriu aceste rânduri, un număr din revista alternativă de cultură Agora (redactor-șef Dorin Tudoran, redactori Paul Goma, Michael Radu și subsemnatul). Este vorba de volumul al treilea, primul număr pe anul 1990. Colegiul de redacție: Eugène Ionesco, președinte de onoare; Alain Besançon, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Kazimierz Brandys, Vladimir Bukovski, Marta Caraion, Matei Cazacu, Matei Călinescu, Andrei Codrescu, Ioan Petru Culianu, Midge Decter, Milovan Djilas, François Fejtő, Victor Frunză, André Glucksmann, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, Ghiță Ionescu, Monica Lovinescu, Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Juliana Geran Pilon, Daniel Pipes, Lucian Raicu, Jean-François Revel, Josef Škvorecký, Géza Szőcs, Gáspár Miklós Tamás, René Tavernier, Ion Vianu. Nu cred că e nevoie să insist. Important, aici și acum, este că André Glucksmann a fost alături de cei care au refuzat să îngenuncheze.
André Glucksmann a fost deopotrivă un om al generației ’68 și unul al generației care a știut să se despartă de bețiile ideologice ale radicalismului utopic. Deziluzia sa aparține istoriei intelectuale a secolului XX și poate fi încadrată în ceea ce s-a numit sindromul zeului care a dat greș (The God that Failed). Cum tulburător scria marele sociolog Daniel Bell, fiecare generație a cunoscut propria experiență a Kronstadt-ului, deci a imensei dezamăgiri în raport cu eșecul utopiei și cu transformarea paradisului ideal în infernul real: Kronstadt însuși, în martie 1921, ororile colectivizării forțate și Holodomor, masacrul de la Barcelona în timpul Războiului Civil spaniol, procesele-spectacol de la Moscova, Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939, Raportul Secret al lui Nikita Hrușciov din februarie 1956, zdrobirea Revoluției maghiare, suprimarea Primăverii de la Praga, interzicerea Solidarității și proclamarea Legii Marțiale în Polonia în decembrie 1981.
Kronstadt-ul lui André Glucksmann a fost rezultatul șocului trăit în timpul și după citirea Arhipelagului Gulag. Pentru filosoful francez nu putea să existe justificare, oricât de răsucită dialectic, oricât de întortocheată metafizic, pentru lichidarea a zeci de milioane de oameni în numele unui proiect ideologic nesăbuit și aberant. După 11 septembrie 2001, André Glucksmann a scris una dintre cărțile cele mai inteligente moral în legătură cu neo-totalitarismul islamist: Dostoievski în Manhattan. A înțeles că fenomenul terorist contemporan își are rădăcinile în nihilismul radical antiliberal al posedaților lui Dostoievski, un nihilism fundamental demonic. Orice încercare de a aboli distincțiile dintre Cetatea divină și Cetatea umană duce obligatoriu la fundamentalism terorist. Aceasta este lecția cea mare a noii filosofii în varianta ei cea mai sinceră și credibilă, și pe care a întruchipat-o André Glucksmann. Nu, nu a fost un DJ al gândirii, cum a scris malițios și disprețuitor Cornelius Castoriadis, altminteri un gânditor demn de tot respectul, la apariția volumului Les Maîtres-Penseurs. Nu a practicat exhibiționismul ideilor, ci arheologia lor. L-am întâlnit la București, în februarie 1990, la sediul Grupului pentru Dialog Social. Erau acolo, dacă îmi amintesc bine, Anca Oroveanu, Andrei Cornea, Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger și alți prieteni. S-a discutat despre revoluțiile din Est, în general, și despre cea română în particular. Am dialogat despre simulacrul de justiție numit procesul Ceaușescu. Nu mai țin minte detaliile argumentării, dar am fost sedus de logica impecabilă a intervenției filosofului francez. Hannah Arendt scria că atunci când gândirea și acțiunea se despart, spațiul libertății este periclitat. În cazul lui André Glucksmann, gândirea și acțiunea s-au contopit exemplar.