Motto: „N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere” - Mihail Sebastian
Your browser doesn’t support HTML5
Spiritul revoluționar, spiritul critic și interogațiile fierbinți
Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. În anii ’30, numiți de poetul englez W. H. Auden „a low and dishonest decade”, spiritul revoluționar, încarnat în extremele de stânga (bolșevism) și de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărțile la care țin în chip deosebit este Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian (1907—1945). Apariția în 1935 a acelei cărți, ca ripostă la controversele generate de incendiara prefață a profesorului Nae Ionescu la romanul De două mii de ani (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefața lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta, o formă sui generis de romantism politic anticapitalist. Ceea ce propun aici este să readucem în discuție câteva idei ale lui Sebastian care mi se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste și noi ideologii totalitare amenință, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogațiile fierbinți.
Să spunem că antiteza spirit revoluționar—spirit critic este prezentă și într-un eseu faimos al lui Leszek Kołakowski, publicat, în traducere franceză, cu prefața lui Jorge Semprún. Pentru Kołakowski, mentalitatea revoluționară este una care opune salvarea imediată, totală și absolută, damnațiunii totale, la fel de definitivă și absolută. Deci „totul sau nimic”. Altfel spus, revoluționarii nu cred în purgatoriu (vezi Leszek Kołakowski, L’esprit révolutionnaire, Paris, Médiations/Denoel, 1985). Așa gândeau și revoluționarii mistici din România anilor ’30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.
Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian în 1935, în plin război civil internațional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: „Comuniștii și fasciștii își fac din spiritul de cazarmă axa acțiunilor lor politice. Mai mult decât atât: justificarea lor morală. Omul în uniformă este tipul de grandoare umană, pe care experiențele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre și verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”.
Altfel spus, spiritul revoluționar, întotdeauna profetic și maniheist, uniformizează, masifică, șterge diferențele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienței cazone. Spiritul revoluționar se pretinde creator, este în fapt nihilist.
Scrie Sebastian mai departe despre modul în care tiraniile totalitare pariază exact pe dorința de supunere și pe voluptatea auto-emasculării autonomiei persoanei: „Se retează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri absolute și nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voie să se întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară. Da, da—alb, negru. Atât. Restul e suprimat, șters din conștiința noastră, sterilizat în sensibilitatea noastră. Cu o cămașă, cu un imn, cu un salut și cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un șef”. Oamenii tânjesc, în asemenea condiții de debusolare axiologică, spre ceea ce Erich Fromm a numit, tot în anii ’30, the magic saviour (salvatorul magic). Cauza este teama de libertate, dorința de evadare din libertate (escape from freedom). Așa se naște ispita totalitară despre care a vorbit Jean-François Revel în anii ’70.
Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului în uniformă: „O sută de mii de tineri care ridică într-o arenă brațul drept în sus, o sută de mii de brațe tresărind parcă dintr-un singur umăr, este o mașină care flatează nu știu ce instinct de putere, nu știu ce senzație biologică”. Da, există ceva ce ține poate de instinctul morții, pulsiunea thanatică detectată de Freud în această frenezie a supunerii.
În 1935, scriitorul româno-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstrațiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manès Sperber: „Corurile, marșul în cadență și simbolurile vagi, aceste beții psihologice sunt materia primă a oricărei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, puțin interesează. Ele sunt eficace, și asta e de ajuns. Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui. ...Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopțile de chef țin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfârșitul lor, dezgustul însă vine fără greș. ...Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amândouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viață și un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. ...Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil”.