Permiteți-mi să sun mai puțin pesimist decât mulți din cei care comentează astăzi alegerile federale care au avut loc în weekend-ul trecut (24 sept.) în Germania. Erodarea popularității reprezintă un fenomen normal pentru un partid și un cancelar care intră, iată, în istoria recentă cu un al patrulea mandat consecutiv. În pofida predicțiilor, Angela Merkel a rezistat cu succes tentativelor de demonizare și discreditare cărora le-a fost țintă. În al doilea rând, AfD a intrat în Bundestag, dar scorul extremiștilor de dreapta nu este dramatic de alarmant, așa cum susțin unii. Democrații Liberi, un partid liberal autentic, au luat peste zece procente. Ar trebui să fim îngrijorați? Sigur. Ar trebui să ne panicăm? Eu nu cred.
Your browser doesn’t support HTML5
Blog Vladimir Tismăneanu
Marii perdanți sunt social-democrații, ei chiar au nevoie să găsească o voce pentru acest partid. Sunt mult mai multe de spus, desigur, dar acestea sunt reacții la cald: Germania nu a intrat într-o eră a instabilității populiste și haosului xenofob. Iar acesta este un semnal încurajator din partea electoratului matur. Cele două extreme reprezintă în jurul a 22 de procente. Fără a fi indiferenți, să ne uităm totuși la partea plină (mai mult de jumătate) a proverbialului pahar. Și, dacă îmi este permis, le reamintesc celor care cred că intrarea de acum a extremei dreapta în Bundestag reprezintă un eveniment cutremurător că Linke, o formațiune politică de stânga care cultivă memoria repugnantei dictaturi a Partidului Socialist Unit și este în mod oficial dedicată construirii „socialismului” în Germania, a fost acolo timp de ani de zile.
Ca politolog, nu pot ignora distincția dintre partide protestatare și partide ale establishment-ului. Și nici nu pot trece superficial peste valorile democratice adânc încastrate în cultura politică germană contemporană... Dacă ar fi să ne gândim la o primă concluzie, este că la acest moment de cumpănă în politica europeană și globală, cu (eufemistic vorbind) un președinte american imprevizibil și capricios, cu un Putin la Kremlin și trupe rusești în Crimeea, cu un stat polițienesc, de fapt o tiranie în China, etc., etc., devine dătător de speranță faptul că a noastră comunitate democratică globală nu este în derivă. Helmut Kohl a fost ulterior dezamăgit de Angela Merkel, dar, din perspectivă istorică globală, acea opțiune a reprezentat o binecuvântare pentru Germania și întreaga lume.
Sunt un optimist temperat, nu incurabil. Chiar dacă există suficiente motive să fim îngrijorați în urma acestor alegeri, totuși nu avem de-a face cu Weimar redux. NSDAP fără carisma lui Hitler ar fi rămas o mișcare-partid periferică. Sunt de acord cu prietenul meu Jon Olsen, expert pe subiect: Linke nu este AfD și viceversa. Ambele sunt radicale în felul lor propriu. Iar faptul că AfD este acum partidul numărul 1 în Saxonia este cât se poate de tulburător. Dar Germania rămâne, împreună cu Franța, coloana vertebrală a Uniunii Europene. Aceasta este una din acele evidențe pe care Hannah Arendt obișnuia să le numească „little verities of fact”...