Your browser doesn’t support HTML5
Cine a fost Gheorghiu-Dej: Stalinul României
Bolșevic până în măduva oaselor, Gheorghe Gheorghiu-Dej (noiembrie 1901—martie 1965) a fost principalul artizan al sistemului stalinist din România. Lipsit de cultură marxistă, un autodidact inteligent, dar un leninist desăvârșit prin instinct, Gheorghiu-Dej a lăsat în urmă o moștenire însângerată, plină de intrigi, vendete, persecuții și crime în masă. Principiul său călăuzitor era cel bolșevic: „care pe care”. În 1956, Dej spunea că Imre Nagy, liderul Revoluției maghiare „ar trebui spânzurat de limbă”. Canalul Dunăre—Marea Neagră, proiectul faraonic inițiat de Dej spre a-i face plăcere lui Stalin, a fost groapa comună a elitelor politice și intelectuale românești. Era gelos, complexat, neîndurător. Suporta intelectualii doar când aceștia îl ascultau orbește și îl venerau (Traian Săvulescu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, Athanasie Joja, chiar G. Călinescu). Nu se pretindea omniscient precum favoritul și urmașul său, Nicolae Ceaușescu. Se bizuia pe activiștii specializați în domeniile pe care le supravegheau; Răutu în ideologie, Drăghici în teroare, Ceaușescu în dosare de cadre.
Când simțea că un subaltern mișcă în front, Dej reacționa cu viclenie de felină. Așa a făcut cu Iosif Chișinevschi cu care părea să aibă relații fraterne și pe care l-a nimicit politic. L-a făcut „Erou al Muncii Socialiste” în 1956, l-a felicitat și l-a îmbrățișat cordial când a împlinit 50 de ani, dar, în culise, i-a pregătit umilirea definitivă și eliminarea la Plenara din iunie 1957. Vechiul camarad, cel care se credea „creierul partidului”, devenea peste noapte „Ioșka sforarul”. A chemat-o pe Liuba și i-a spus că dacă divorțează de Ioșka o face „prima tovarășă a țării”. Cum vechea comunistă a refuzat, a devenit și ea ținta atacurilor propagandei dirijată de Răutu. Cântecele lui Jean Moscopol despre Dej, Liuba și Groza au captat perfect mizeria, turpitudinea, infamia, abisul moral al acelor timpuri.
Rivalitatea personală cu Lucrețiu Pătrășcanu s-a soldat cu asasinarea acestuia în urma unei înscenări judiciare. Pe Ana Pauker, altă comunistă fanatică, a lichidat-o politic în iunie 1952. A fost un comunist inflexibil, lipsit de ezitări ori remușcări, un stalinist de tipul Rákosi, Ulbricht, Thorez sau Novotný, a cărui despărțire de Moscova a reprezentat de fapt șansa supraviețuirii sale politice în condițiile dezghețului hrușciovist de după „Raportul Secret” (februarie 1956). Am scris pe larg despre personalitatea sa, despre cariera sa în secta ilegală comunistă și despre responsabilitatea sa în acțiunile criminale de după 1944, în cartea mea Fantoma lui Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2008). Autocratul stalinist din România știa foarte bine cum se ajunge de la autocritică la autodubă și în final la autopsie, sau, spre a relua cuvintele cântecului lui Jean Moscopol, era specialist în a organiza pentru tovarășii și tovarășele sale care „deviau” asemenea „excursii”.
Pentru Gheorghiu-Dej și membrii echipei sale, mitul grevelor muncitorilor ceferiști și petroliști era unul menit să le fondeze și să le întărească pretenția de a fi exponenții proletariatului românesc. Ascensiunea grupului Dej a fost de fapt una prin care periferia a câștigat bătălia împotriva celor care se aflau, grație relațiilor privilegiate cu Moscova ori vechimii în mișcarea comunistă, pe poziții mai influente ori mai vizibile. Tema este însă mai largă și privește relațiile dintre Dej și ilegaliști ori, și mai profund, deficitul cronic de legitimitate în structurile supreme ale comunismului românesc.
Liderul PCR/PMR s-a simțit mereu vulnerabil la acest capitol. Împreună cu acoliții săi care formau „grupul din închisori”, Dej detesta pretențiile unor Dumitru Petrescu, Constantin Doncea ori Gh. Vasilichi de a fi priviți ca adevărații eroi ai momentului februarie 1933. Cei trei, ca și Vasile Bâgu ori Pavel Ștefan (acesta fusese căsătorit cu Elena Pavel, „eroină a clasei muncitoare”, sora Victoriei Foriș), erau, în momentul grevelor, activiști comuniști. Dej abia intrase în partid, nu avea o poziție de conducere. Ulterior, fostul responsabil al PCdR pentru București, Gh. Stoica, avea să rescrie istoria, mai ales la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, încercând să repicteze portretul revoluționar al lui Gheorghiu-Dej și să-l prezinte drept strategul „marilor bătălii de clasă”.