Your browser doesn’t support HTML5
Ofensiva obscenității
Citesc cu admirativă uimire textele lui B. Fundoianu (născut pe 14 noiembrie 1898 la Iași, România, mort gazat pe 2 octombrie 1944 la Auschwitz), publicate acum pe blogul Fondane. Mi se par de o dogoritoare actualitate, intelectuală, morală, politică. Nu vreau să sun exagerat de pesimist, dar am impresia că trăim într-un univers în care vorbele au tot mai puțină noimă, valorile reale sunt sistematic maculate, iar simțul istoric agonizează. Despre acela moral, mai bine să nu discutăm. Este un simptom pe care l-aș numi voluptatea ticăloșiei. Ori, altfel spus, ubicuitatea mișeliei. Când politicieni de trei parale se joacă iresponsabil cu demnitatea victimelor totalitarismului, când se organizează sindrofii ale torționarilor, când se practică manipulări ieftine pentru a excita pofta de senzațional a unui public prea puțin informat şi sistematic dezinformat, nu ai cum să nu împărtășești temerile lui Andrei Pleşu legate de ofensiva obscenității.
Textele românești ale tânărului Fundoianu (viitorul eseist, filosof și poet francez Benjamin Fondane, discipolul lui Șestov, prietenul lui Cioran, arestat ca evreu în timpul ocupației naziste, deportat și gazat la Auschwitz) sunt mai actuale ca atâtea alte efemeride, pe cât de banale, pe atât de stridente, ce ocupă paginile ziarelor fără a lumina în vreun fel lumea în care trăim. Ba chiar dimpotrivă. Rețineți că acest articol a fost scris cu peste două decenii înainte de Ferma animalelor a lui George Orwell. Fundoianu (Fondane) și Orwell aveau ceva esențial în comun: disprețul pentru ceea ce scriitorul britanic numea „smelly little orthodoxies which are contending for our souls”.
„Mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea”, în această fetidă sinteză vedea Fundoianu rețeta perfectă pentru perpetuarea porcilor…
PORCUL
de B. Fundoianu (1921)
Din dicționarul meu domestic.
Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El știe lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puțin modest cât un afiș. I se citește bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulțumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuță de catifea. E prea cinic.
Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esențiale: ideea-mocirlă, ideea-varză, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubește realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracții. El cunoaște planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.
Viața, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaștele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ține să aibă virtuți, cum un pom ține să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuți – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemișcare. Porcul meu e mai inteligent. El știe că simțurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conștiința lucrului. Se oprește la prima băltoacă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul știe că plăcerea nu e în lucru, ci în funcțiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.
Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulți puieți de câți îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinerețe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la ereditatea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinții se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poți avea, cu dinții stricați, amintiri! Atunci scroafa îşi amintește de viața din păduri.
*
Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găsește colții. Ar vrea să se repeadă la câine, dar n-are cu ce să-l spargă. Ar vrea să umble în cuirasă şi să fie mândră, dar e domestică. Asia din largi platouri o ispitește: florile de lotus se mănâncă? Ar iubi singurătatea. Ar iubi viața, cum iubești o agonie. Dar scroafa mea e prea scroafă ca să iubească viața pentru ceea ce nu-i poate da. Simțul istoric e o aberație de-o clipă. Bunul-simț îl leapădă la locul lui: dincolo de memorie. Şi revin iar în plan mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea.