Poziția mea legată de regimul comunist din România și practicile sale criminale este destul de cunoscută. Într-atât de mult încât să mă fi văzut criticat pentru că susțin aplicarea termenului de genocid pentru crimele în masă sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degrabă decât conceptele de sociocid, politicid ori democid. Care sunt valabile, însă mai greu accesibile unor cititori care nu urmăresc constant literatura academică. Aș mai aminti aici, pentru a ilustra valențele multiple ale termenului la care mă refer, cartea cercetătorului rus Vadim Rogovin (de orientare marxist-antistalinistă) cu titlul Stalin’s Terror of 1937 - Political Genocide in the USSR (Mehring Books, 2009).
Deschis în cazul nazist, învăluit în ceața dialecticii în cazul dictaturilor comuniste, crezul politic profund al sistemelor totalitare, numitorul lor comun, presupunea dezumanizarea adversarului și reducerea sa la condiția de parazit, microb, insectă dăunătoare, vermină. Patologiile totalitare abuzau de studiul agenților patogeni. Citiți ce anume avea de spus Lenin despre preoți (Richard Pipes, The Unknown Lenin). Soluția era așadar stârpirea, asemeni buruienilor, exterminarea, asemeni ploșnițelor. Soluția definitivă, finală. Grigori Zinoviev, șeful comunist din Petrograd, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, declara în 1918: „Dacă prețul victoriei socialismului înseamnă exterminarea a milioane de oameni, el merită plătit”. Spunea Goebbels ceva esențial diferit? Nu.
Originile acestor proiecte asasine se aflau în visele unor ideologi posedați de pasiunea regenerării totale a rasei umane, de omogenizarea absolută a corpului politic prin excluderea, eliminarea și, în final, exterminarea celor considerați drept ființe inferioare, agenți corozivi, factori de disoluție. Cele trei etape (excludere, eliminare, exterminare) au fost discutate de Daniel Jonah Goldhagen în cartea sa Hitler’s Willing Executioners. Titlul recenziei lui William Pfaff din New York Review of Books la cartea mea The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (tradusă superb în românește, la Humanitas, de Marius Stan) este „Pure, Purifying, and Evil”. Totalitarismele sunt utopii purificatoare și tocmai în această ambiție rezidă sâmburele ororii.
Istoricul britanic Michael Burleigh are dreptate (replicând socialiștilor nostalgici, dar și poziției troțkiste care refuza să vadă originile catastrofei în bolșevism): „To detach utopian dreams from terror or to regard them as a colourful if-only before the onset of Stalin’s grey Thermidor is to indulge in vicarious utopianism from the safety of the modern Western campus”/ „A separa reveriile utopice de teroare sau a le privi ca pe un ce-ar fi dacă pitoresc înainte de Termidorul cenușiu al lui Stalin înseamnă a te deda unui utopism indirect bazat pe siguranța campusului occidental modern” (vezi Sacred Causes, HarperCollins, 2007, p. 50). Nu mai vorbesc de eforturile de a echivala genocidul armean, marea foamete din Ucraina, Shoah, Katyn-ul, Gulagul, ororile Khmerilor Roșii cu colonialismul ori războiul din Vietnam. Este vorba de un relativism etic și istoric care amestecă deliberat lucrurile, înlătură criteriile analitice, ignoră ce înseamnă asasinatul în masă al unor întregi categorii decretate subumane, ori non-umane, genocidul (democidul, sociocidul) întreprins de aparate statale din rațiuni și cu justificări ideologice. Tocmai de aceea susțin că a fi anti-totalitar a fost și rămâne o obligație morală. Asemeni aceleia de a fi inteligent, spre a relua o idee faimoasă.