În 1987, regimul comunist din România se caracteriza printr-o politică economică aberantă, prin politici antisociale de înfometare a populației, prin autarhie financiară, prin represiuni polițienești la nivelul întregii societăți și printr-un cult al personalității fără egal în Europa acelui deceniu. Universal detestat, evident cu excepția nomenclaturii și a Securității, regimul bicefal reprezentat de Nicolae și Elena Ceaușescu încerca să pună în aplicare scenariul comunismului dinastic. Mezinul cuplului prezidențial, Nicu Ceaușescu, pe atunci prim-secretar al Comitetului Județean PCR din Sibiu, era pregătit să-i succeadă tatălui său în fruntea unei formațiuni care căpătase dimensiuni elefantiazice, dar care își pierduse orice urmă de demnitate instituțională.
De la o zi la alta se anunțau măsuri tot mai umilitoare pe linia scăderii nivelului de trai, a unei permanente curbe de sacrificiu. Documentele de partid evocau triumfalist Platforma Program din 1974, apoteoza promisiunilor demagogice ale PCR, spre disperarea românilor care se confruntau cu această degringoladă universală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 și reformele radicale cunoscute sub numele de glasnost și perestroika au catalizat mișcări sociale în toate țările Blocului Sovietic. În România, minerii din Valea Jiului organizaseră în august 1977 o grevă transformată într-o acțiune colectivă anticomunistă. Tot în 1977, avusese loc acțiunea lui Paul Goma pentru drepturile omului și se formase SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România). Aceste inițiative au fost însă reprimate fără milă din ordinul lui Ceaușescu și al mamelucilor săi din Comitetul Politic Executiv. Un regim care se pretindea al clasei muncitoare nu a ezitat să recurgă la represalii împotriva rezistenței anticomuniste a muncitorilor români. Fațada propagandistică era contrazisă flagrant de realitatea teroristă.
La mijlocul anilor ’80, înăsprirea politicii economice dezastruoase și starea generală de nemulțumire au creat o situație revoluționară în România. O glumă din epocă spunea că, iritat fiind de pasivitatea revoluționară a românilor, dictatorul Ceaușescu și-a propus să remedieze această carență. Într-adevăr, toate deciziile luate în acei ani dovedeau orbire politică și sadism social. În aceste condiții a avut loc pe 15 noiembrie 1987 revolta muncitorească de la Brașov.
Îmi amintesc perfect știrile agențiilor de presă din acele zile legate de prezența a mii de oameni pe străzile orașului de la poalele Tâmpei, de asaltul asupra clădirii Comitetului Județean, de arderea portretelor lui Ceaușescu. Străzile erau evident populate nu doar de adversarii regimului, dar și de cozile de topor ale acestuia, securiștii în civil care îi fotografiau pe demonstranți așteptând clipa vendetei. Aceasta avea să vină foarte curând, liderii mișcării anticomuniste au fost arestați, judecați și condamnați sub acuzații contrafăcute. Unul dintre ei, Mircea Sevaciuc, a scris o carte pe această temă (am fost onorat să o prefațez).
Pe 30 decembrie 1987, cotidianul New York Times a publicat articolul meu intitulat „Tremors in Romania”, în care afirmam că revolta de la Brașov a marcat în chip ireversibil începutul sfârșitului dictaturii comuniste. În aceeași zi, la București, Elena Ceaușescu rostea discursul aniversar la patru decenii de la proclamarea fraudei istorice și semantice numită Republica Populară Română.
Informațiile despre revolta și represiunea de la Brașov au ajuns la cunoștința presei occidentale, în primul rând grație scriitorului disident Vasile Gogea. Posturile de radio occidentale care transmiteau către România au informat prompt despre aceste evenimente.
Your browser doesn’t support HTML5
16.11.1989 - Actualitatea românească: Săptămâna Brașov ziua a patra
În loc să tragă învățămintele necesare din ceea ce se întâmplase, în loc să renunțe la politica draconică de pauperizare generală, regimul Ceaușescu și-a continuat strategia antinațională. „Cel mai iubit fiu al poporului” era de fapt cel mai urât personaj din țară.
Procesiunile din istoria recentă de „canonizare” a lui Adrian Păunescu n-au voie să oculteze catastrofala situație socială, economică și psihologică din acea perioadă. Revoluția din decembrie 1989 a fost rezultatul unei mișcări sociale spontane, nu a unui complot nomenklaturist. Evident, o asemenea conspirație s-a produs, însă nu pentru a susține revoluția, ci pentru a o confisca și a o deturna.
Memoria revoltei din noiembrie 1987 a fost salvată de Asociația 15 Noiembrie, parte a unei societăți civile care refuză să fie îngenuncheată. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România examinează dinamica acestei mișcări, semnificația internă și internațională ca parte a valului revoluționar care a dus la prăbușirea regimurilor comuniste de-a lungul acelui annus mirabilis care a fost 1989.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.