Din momentul votării Unirii Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 și până la sfârșitul Primului Război Mondial, Puterile Aliate occidentale n-au pus la îndoială acest fapt împlinit al acțiunii politice românești, considerându-l un efect al dreptului la autodeterminare, pe care l-au încurajat și prin recunoașterea caracterului românesc al provinciei. Ezitările Aliaților în recunoașterea internațională formală a acestui act au început odată cu demararea tratativelor de pace și speranțele (utopice uneori) răsturnării regimului bolșevic, care ar fi reîntors Rusia în concertul european.
Delegația Statelor Unite a creat un organism special – Inquiry Commission - pentru studierea problemelor teritoriale de la Conferință cu mult timp înaintea ajungerii la Paris. Comisia a colaborat în chestiunile românești cu Departamentul de Informații Politice al Foreign Office-ului britanic (Ministerul de Externe al Marii Britanii – n.a.), care era condus de Sir William Tyrel. Pe lângă colaborarea cu britanicii, comisia americană l-a consultat, în mai multe rânduri, pe cunoscutul geograf francez Emmanuel de Martonne. Americanii, ca și englezii, au susținut într-o primă fază, integritatea Imperiului Austro-Ungar și ideea creării unei federații balcanice.
Emmanuel de Martonne (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Problemele românești au fost analizate în cadrul secțiunilor privind monarhia dualistă, Balcanii și România. Asupra României au fost întocmite 13 rapoarte, comisia recomandând ca „România Mare” să includă următoarele teritorii: 1. Toată Basarabia rusă, care avea o populație predominant românească; 2. Regiunea populată de români a Bucovinei; 3. Toată Transilvania; 4. Circa 2/3 din Banat; 5. Restabilirea, cu o foarte mică modificare, a frontierei româno-bulgare existente după al doilea război balcanic (1913).
Un interes deosebit prezenta şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componenţa Moldovei; „Sfatul Ţării”, ca instanţă democratic aleasă, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populaţia provinciei”. Experții americani, ca și cei britanici, au fost călăuziți, în considerațiile lor, de două principii ale dreptului internațional: dreptul popoarelor la autodeterminare și criteriul etnic, pronunțându-se pentru includerea în statul român a zonelor locuite în majoritate de români. Deciziile finale asupra frontierelor românești urmau să fie lăsate pe seama Conferinței de Pace.
Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale române a luat în dezbatere, pentru prima oară, problema Basarabiei la 8 februarie 1919. Delegatul britanic, Eyre Crowe, a declarat în cadrul şedinţei că ar fi important să se ţină cont de relaţiile Basarabiei cu Rusia pentru a putea evita pe viitor o învinuire din partea guvernului rus că Aliaţii au profitat de situaţia ei critică pentru a o lipsi de unele teritorii. „România, concluziona E. Crowe, ar fi putut obţine mai mult din ceea ce cere, numai că pentru aceasta considerentele etnice şi naţionale trebuiau să fie prioritare în faţa celor militare sau bazate pe ocuparea provizorie a teritoriului Basarabiei”. Reprezentantul francez Jules Laroche a aprobat, fără rezerve, această propunere ce corespundea hotărârii Conferinţei de a nu ţine cont de ocupaţiile militare în cadrul frontierelor delimitate. Arătând că toţi delegaţii au recunoscut că românii constituie majoritatea în această provincie, Laroche considera că, totuși, Comitetul nu poate ignora elementul istoric: „Basarabia, care din punct de vedere geografic este românească, a fost de două ori alipită de Rusia prin forță, ultima ocazie a fost după 1878. De atunci populația rusească a Basarabiei a fost înmulțită artificial prin imigrări administrative”.
E. Crowe a opinat că aprecierile istorice sunt importante, dar interoga comitetul dacă poate desconsidera frontierele existente în prezent. Acesta propunea o soluție unică pentru Basarabia, prin introducerea „garanțiilor pentru protecția locuitorilor români”. Laroche considera că din toate teritoriile aflate în discuția comitetului, „Basarabia este singură care în perioada de față aparține României și relativ la care România poate înainta revendicări nu numai naționale, dar și reale pretenții istorice. Basarabia este o provincie aparte, care a fost îndepărtată de la un stat aparte. Drept rezultat reîntoarcerea ei acestui stat, adică României, ar putea să nu creeze dificultăți cu Rusia în viitor”.
Într-o scrisoare a lui Al. Lapedatu, om de cultură român, emigrat în Franța, adresată lui N. Iorga la 6 aprilie 1919, sunt captate cu abilitate trăsăturile și predispozițiile comitetului pentru chestiunile românești: „Din partea Franței – Tardieu cunoaște tot, Laroche, este diplomat și nu cunoaște prea multe, dar este util; Din partea Italiei – Vanutelli și Marino sunt diplomați. Au fost conduși de principiul să susțină pe unguri împotriva românilor, și pe români împotriva ungurilor. Din partea Angliei – Leeper este secretarul particular al lui Lloyd George și stă sub unghiul lui Scotus Viator care susține împărțirea Banatului și lăsarea către unguri a Sătmarului, Oradei și Aradului. Din partea SUA – Day este profesor universitar, etnograf, Seymour este istoric, ambii serioși, binevoitori, dar vor o pace bună și pentru dușmani; cererile noastre li se păreau exagerate. Se preocupă mult de alogenii din România. De Martonne, ca reprezentant a lui Tardieu, a fost adevăratul conducător al Comisiei și cel care a reprezentat și luptat în Comisiune pentru revendicările noastre”.
După discuţii îndelungate, Comitetul s-a pronunţat provizoriu în favoarea reunirii Basarabiei cu România, rezervându-şi dreptul de a lua o hotărâre clară atunci când, după ce va termina examinarea diferitelor revendicări româneşti, va încerca o soluţie de ansamblu. La 5 martie 1919, Laroche, printr-o formulă acceptată de reprezentanţii britanici şi americani, făcea cunoscut Consiliului Suprem următoarea declaraţie: „Comisia, luând în considerare aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic şi etnic, cât şi argumentele istorice şi economice, se pronunţa pentru reataşarea (rattachement) Basarabiei la România”.
Pozițiile Marilor Puteri în problema Basarabiei variau și erau influențate de contextul general al discuțiilor de la Conferință, de evoluția situației din Rusia și de conflictul dintre principiile „realismului politic” (realpolitik) și cele ale dreptului la autodeterminare, care adeseori erau aplicate diferențiat, în funcție de interesele Aliaților. Franța, în linii generale, trecând peste animozitatea personală dintre G. Clemenceau și I. Brătianu, susținea cauza românească, subliniind caracterul istoric și etnografic ce stătea la baza Unirii Basarabiei cu România, „răpită de ruși la 1812 prin forța armelor”. Soldații francezi au întărit contingentele românești din Basarabia spre a o apăra de incursiunile de peste Nistru ale ucrainenilor, căzuți din nou sub influența bolșevică. Generalul Henry Berthelot, fostul șef al misiunii militare franceze în România, printr-o telegramă adresată lui Clemenceau își exprima opinia că Aliații nu sunt sinceri cu România, dorind să o înlăture de la negocierile de pace: „românii au îmbrățișat cauza Antantei de bună voie și nu trebuie acuzată că a fost obligată să încheie pacea. Ea n-a avut în spatele ei Franța, precum Serbia. Guvernul român a declarat din nou război Germaniei și ni s-a alăturat”. Berthelot considera că dacă se va da românilor satisfacțiile la care ei au dreptul și se vor respecta angajamentele, România va fi cel mai fidel aliat al Franței în această regiune, „unde ne vom afla ca la noi acasă”.
Diplomația britanică a fost influențată în luarea deciziilor sale privind Basarabia din două direcții. Prima direcție a fost conturată de studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919, pe care l-am menționat mai sus. Apreciind că bazele recomandărilor studiului sunt determinate de „considerente etnice, economice, geografice și politice”, comisia britanică punea trei condiții pentru recunoașterea Unirii Basarabiei cu România: a. baza separării Basarabiei de Rusia va fi principiul etnic, nu o ocupare militară a provinciei de România în defavoarea Rusiei; b. nu se va face nimic pentru a prejudicia interesele economice sau alte interese vitale ale Rusiei cu România în această privință; c. minorităților naționale din Basarabia li se vor asigura, prin garanții internaționale, autonomie culturală și locală.
Opinia experților britanici de la Conferință a fost întărită în ianuarie 1920 de Direcția Secției Istorice a Foreign Office (condusă de G. W. Prothero), care împreună cu Divizia de Informații Militare a War Office-ului (Ministerul de Război – n.a.), au elaborat Documentul 51 – Bessarabia (50 de pagini). Conceput în cinci capitole – geografie fizică și politică, istorie politică, condiții sociale și politice, condiții economice, autorități și hărți – documentul se impunea prin seriozitatea cu care instituțiile diplomatice și de intelligence britanice abordau problema Basarabiei, înclinând balanța deciziilor diplomatice în favoarea României.
Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Poziția diplomației americane la Conferință era puternic influențată de cele Paisprezece Puncte, enunțate de președintele W. Wilson la începutul anului 1918. Punctul 6 al acestui document, cu referință la Rusia și implicit la Basarabia, stipula: „evacuarea întregului teritoriu rusesc și o rezolvare a tuturor chestiunilor ce afectează Rusia în așa măsură încât să asigure cea mai bună și mai liberă cooperare cu alte națiuni ale lumii pentru ca ea să obțină liber posibilități de autodeterminare independentă a propriei sale dezvoltări politici și a politicii naționale”.
Între timp, schimbarea contextului politic și militar, determina Departamentul de Stat, prin Memorandumul Cobb-Lippman din 29 octombrie 1918 să constate alterarea prevederilor, „România fiind pe punctul de a câștiga de acum Basarabia”. Memorandumul sublinia că „prima chestiune este dacă teritoriul rusesc este același cu teritoriul ce a aparținut fostului Imperiu rusesc”.
Cele 14 Puncte ale lui W. Wilson în presa timpului (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Pornind de la aceste realități, raportul Inquiry Commission întocmea la 21 ianuarie 1919 următoarele recomandări pentru președintele Wilson și plenipotențiarii de la Conferință: „Basarabia să fie alipită la Statul Român. Basarabia a aparținut în trecut României (din sec. XIV până la 1812; 1856-1878) și este predominant românească după caracterul ei. Ideea de a detașa extremitățile nordice și sud-estică (respectiv Hotin și Akkerman) și a le da Ucrainei este imprudentă, pentru că aceasta ar pune capăt unei provincii istorice și s-ar părăsi o bună frontieră naturală, râul Nistru”.
Mai mult decât atât, Basarabia parcursese toate etapele ce justificau recunoașterea Unirii – autonomie în raport cu Rusia, declararea independenței la 24 ianuarie 1918 și votarea alipirii la România la 27 martie – chestiuni care corespundeau principiului autodeterminării, enunțat de W. Wilson. Cu toate acestea, delegația americană considera că problema Basarabiei nu-și putea găsi loc în tratativele de pace, deoarece România și Rusia erau țări neostile învingătorilor.