Cinicul propagandist comunist Silviu Brucan (1916-2006) a fost expert în fabricarea de legende. Despre alții și despre el însuși deopotrivă. Jucând cartea de gânditor independent, a fost îndrăgit, începând din anii ’70, de unele cercuri liberale și marxizante din SUA. A stabilit o relație specială cu Ceaușescu: acesta îi permitea să călătorească în Vest, Brucan se abținea să-l critice public. Până la revolta de la Brașov, în 1987, Brucan a respectat acest acord. Chiar și după aceea, nu a contestat rolul conducător al PCR, ci doar excesele cultului lui Ceaușescu și îndepărtarea de „normele leniniste”. „Scrisoarea celor 6” din martie 1989 nu a fost un manifest anti-totalitar, ci un strigăt de revoltă al Vechii Gărzi a partidului în raport cu abuzurile dictaturii lui Ceaușescu. O revoltă întârziată, limitată ideologic și prea puțin relevantă politic. „Scrisoarea” nu a catalizat formarea unui grup reformator la vârf. Brucan nu a fost nicicând un disident, ci doar un fracționist în interiorul PCR. Nu a crezut în democrația liberală și nu a iubit pluralismul.
Apropiat de Gheorghiu-Dej, comunist îndârjit, înflăcărat și intransigent (asemeni unor Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Ofelia Manole, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, Ștefan Voicu, N. Corbu), Silviu Brucan a fost un activist credincios al PMR, vindicativ și cinic. El scria rechizitorii în Scînteia cerând lichidarea lui Iuliu Maniu, soția sa, Alexandra (Sașa) Sidorovici, rostea rechizitorii, ca acuzator public, la Tribunalul Poporului. Brucan a vorbit în numele RPR la ONU și la Washington, a scris texte virulente la adresa liderilor partidelor democratice din România (întemnițați de partidul lui Brucan), a jucat cartea fracționismului prudent în anii ’80. A făcut-o mizând, ori mimând că mizează, pe sprijin vestic și, după 1985, pe sprijin sovietic. A mințit constant și cu pasiune. Și-a atribuit merite care nu erau ale sale, inclusiv inițierea „Scrisorii celor 6” (Gh. Apostol a fost adevăratul inițiator). A intrat în luptă fățișă cu clanul Ceaușescu nu pentru că dorea democrație în România, ci pentru că respingea modelul feudal-despotic al socialismului practicat de „Conducător”.
Cine va compara textele lui Brucan din acei ani cu volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol, text veritabil al disidenței reale, va putea imediat nota diferențele. Comunismul nu a comis crime împotriva lui Brucan, Brucan a justificat ideologic, timp de decenii, crimele comunismului. Am afirmat acest lucru pe vremea când Brucan era încă în viață, l-am spus și când a murit. Când Brucan și-a publicat cartea de memorii Generația irosită, un monument al mistificărilor istorice, politice și etice, Monica Lovinescu a întrebat, pe bună dreptate: Care generație irosită, domnule Brucan? A călăilor ori a victimelor?
Silviu Brucan a fost un ideolog comunist. Chiar după despărțirea sa de crezul căruia i s-a dedicat cu fanatism vreme de decenii, încă din anii când partidul comunist era o minusculă formațiune clandestină, Brucan a păstrat o mentalitate autoritară. A fost întotdeauna un om al monologului. Dădea lecții, dădea note. Nu avea îndoieli și profetiza ca și cum s-ar fi aflat în inima adevărului. Când a avut putere, mai ales în aparatul ideologic, s-a răfuit nemilos cu adversarii. Ruptura lui Brucan cu bolșevismul a venit târziu și nu a implicat sub nicio formă o sfâșietoare analiză a propriilor responsabilități, mai cu seamă perioada de la Scînteia, când a cerut cu vehemență suprimarea, inclusiv fizică, a elitelor politice democratice românești. După prăbușirea comunismului, Brucan a continuat să urzească intrigi, încercând mereu să-și fortifice influența. A jucat un rol crucial în numirea lui Petre Roman ca premier și s-a opus cu obstinație reabilitării lui Mircea Răceanu.
Spun aceste lucruri fără a fi avut nici cea mai mică animozitate personală. L-am întâlnit doar ocazional și am purtat câteva superficiale conversații. Am scris însă despre Brucan încă din anii ’80, deopotrivă la Europa Liberă și în presa occidentală, inclusiv în revista L’autre Europe. Într-un articol pe care l-am publicat în The New York Times pe 30 decembrie 1987, menționam poziția critică a lui Brucan în raport cu acțiunea represivă a regimului împotriva revoltei muncitorești de la Brașov. Știind bine cine era Brucan, un personaj uns cu toate alifiile, notam faptul că în PCR părea să se configureze un curent reformator. Nu a fost să fie. Nici Iliescu, nici alți membri ai aparatului mai mult sau mai puțin marginalizați nu au avut curajul să se angajeze pe această cale. Când s-a pus problema lărgirii nucleului de semnatari ai „Scrisorii celor șase”, nu s-a găsit niciun membru al acelui grup care să se asocieze cu veteranii care protestau împotriva despotismului ceaușist. „Scrisoarea”, la a cărei difuzare Brucan a avut un rol important grație legăturilor sale în cercurile diplomatice de la București, nu a fost un document antitotalitar. Era un strigăt de protest al Vechii Gărzi comuniste, încurajată de reformele lui Gorbaciov și dezgustată de cultul personalității lui Ceaușescu. Cel puțin în cazul lui Constantin Pârvulescu este de presupus că nu era nici măcar un gorbaciovist, ba chiar dimpotrivă. Ce-i unea pe bătrânii comuniști era aversiunea pentru dictatura familiei Ceaușescu. Brucan nu diferea în această privință de ceilalți semnatari (excepția era probabil Grigore Răceanu, cel mai radical dintre ei).